Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
La știri lumea se ceartă pe impozite și Groenlanda. O acuză de plagiat râcâie prin politică, Bolojan și Nicușor Dan deschid jurnalele cu tăieri de salarii și numiri de șefi de servicii. Se lasă seara cu minus 12 grade. Fane Nebunu’ stă cocoțat pe treptele buticului din colțul Mănăstirii Radu Vodă, acolo unde bate aerul cald când ies clienții. Se uită la știrile care curg pe televizorul dintr-o vitrină și rânjește ca apucatul: „Astea’s probleme. Ce importă că mai crapă unu’, doi de frig pe noaptea asta, în București?”.
Când îl vezi pe stradă pe timp de zi, zici că e vreunul de la țară care abia a ajuns în Capitală, la rude, cu desagii plini. Ține peste el un sacou, iar deasupra are cojoc, pantalonii sunt groși peste galoșii de cauciuc. Ce e mai altfel e fularul – unul de ultras al echipei naționale de fotbal. Căciula e îndesată pe chelie până la rama ochelarilor gri – fund de sticlă. Pe un umăr saltă două papornițe legate la gură, cu cealaltă mână duce o plasă cu gură mare de supermarket. În bagaj, nea Fane își duce viața, ce a agonisit în 62 de ani: un aparat de radio, un telefon fără baterie și fără cartelă și multe țoale. Peste ele, mâncare de pachet. Pe greul năprasnic care s-a pus deja printre blocurile din buricul orașului, acolo pe unde curge gârla Dâmboviței, Fane și-a pus agoniseala pe o bancă. Se uită la pojghița de peste apă, dă din cap: „Mă, o să fie greu”. Omul cunoaște „după semnele naturii și durerea de oase” schimbările climatice. E pe stradă de mult, nici el nu mai știe de când: „Parcă de prin 2016. Dar, de drept, sunt singur…adică nu sunt chiar singur, sunt io cu Dumnezeu…încă de pe timpul lui Ceaușescu. De când a vândut casa aia bătrână, mama mea, ca să nu pună laba pe ea o bagaboantă pe care o adusesem în casă. Știți, domnu, eu sunt cu capu’”.
În lumina chioară a unui bec de pe Splai, nea Fane își aduce aminte de viața lui în timp ce încearcă să-și dreagă nădragii. S-a înfășurat cu o sfoară, că n-are curea, găicile s-au rupt. Pantalonii tind să o ia la vale spre genunchi, dar nu are importanță: nea Fane Nebunu’ – așa zice că e știut de lumea celor singuri și fără acoperiș – e blindat cu o pereche de izmene și niște dresuri de damă. Toate căpătate prin milostenia unor creștini. „Aveam apartament pe Munții Carpați (stradă în granița Ferentariului cu Rahova, n.a.), era bun, chit că era mic. Era cald, domnule, cald și bine. Stăteam cu mama, că tata s-a dus repede la Cel de Sus. S-a grăbit, cine știe? Și eu eram la școală: opt clase ajutătoare. Opt clase, vă închipuiți? Că școala asta mi-a stricat viața de acum. Că m-am dus la Forțele de Muncă acum niște ani și mi-a zis o doamnă că să stau liniștit, că dacă mă angajez îmi pierd pensia. Și domnule, eu am pensie specială. Da, da! Să nu vă mirați. Am 1.600 de lei. Specială. De handicapat”. Nea Fane a ascultat-o pe „doamna funcționară”, nu s-a angajat. A rămas pe străzi, cu averea în pungă.
Cu mâna întinsă la Vodă
De câteva zile, cam de la Revelion, nea Fane s-a mutat în centrul Capitalei să fie aproape de locurile de muncă. Pe zi sprijină gardul Mănăstirii Radu Vodă, cu mâna întinsă, seara face turul tomberoanelor și a ghenelor în căutare de carton și plastic. Ambalajele de hârtie groasă țin de saltea, sticlele de plastic le transformă în bonuri cu care își ia pâine și lapte. Dacă nu-i ajunge de lapte, se mulțumește și cu pita aia de un leu și câțiva firfirei. Când strânge mai mult ori capătă pachet spre pomenirea cuiva, fondurile sunt direcționate către viciu: bea tutun. „Eu nu sunt ca mai toți ăia de la Vodă. Unii își bagă pomana în venă, alții o trag pe nas. Mai e unul, cu câinii după el, care tot ce primește dă pe gât. Spirt d’ăla albastru. Dar cei mai răi sunt drogații: bagă cuțitu’ în om. Așa și acum câteva zile când l-au tăiat pe unul. Io am zis la polițiștii de la secție ce și cum, că sunt la doi pași, n-a importat. Și stau deoparte de ăia. Că îmi e frică să nu mă fure”, arată amărâtul spre marea biserică ce se vede peste Dâmbovița. Fane strânge și mai tare mânerele papornițelor, zici că plăsoaiele sunt o prelungire a corpului. Nu face un pas mai departe de avuție: „Acum sunt mai ușoare, că am mai pus pe mine”. Pe după sacoul bej se vede gluga de hanorac, iar deasupra cojocul atârnă greu. Hainele sunt învelișul lui Fane Nebunu’ atunci când nu mai poate de frig și se salveză din pensie: „Când nu mai pot și nu mai pot, mă duc cu trenul. De aici la Suceava, de la Suceava unde o fi. Cumpăr bilet și merg cu trenul. Scap în zilele alea rele”. Câteodată, Fane rămâne fără fonduri pentru CFR. Atunci îl ia pe Dumnezeu în brațe să audă șoaptă: la ce mănăstire să ceară milă. A fost, cică, până la Sihăstria. Că îl țin sfinții părinți la cald și bine. Cam după o săptămână, Fane își ia tălpășița. Zice, îi e rușine să stea ca trântorul în dormitoarele pelerinilor „și vremea rea nu ține așa mult”. Se întoarce la București cu același gând: „poate că luna asta reușesc, din pensie, să închiriez o cămăruță, ceva”. Și de fiecare dată nu-i iese.
Când adăpostul se transformă în lagăr
E trecut de minus 12 grade și Fane Nebunu’ își aduce aminte din nou de viață: „După ce a vândut mama casa, ne-am mutat într-o chirie. Într-o cameră, prin Măgurele, la Nina, țiganca. Când a murit mama, m-a dat afară, mi-a luat și lucrurile. Rea!”. Gerul ciupește zdravăn, amărâtului nu-i pasă. A primit mai devreme niște mănuși, e fericit ca un copil: bate din palme să audă cum trosnește înfundat pielea „acoperitorilor de mâini”. Și iar își aduce aminte: „Am mai avut o pereche acum vreo doi ani. Și mi le-au furat. La adăpost, la Palade (adăpostul Primăriei Capitalei de pe bulevardul Pallady - n.a.). Acolo nu mă mai duc deloc. Odată m-au bătut boschetarii, a doua oară m-a furat badigardu’. Era unul mare, de la țară. Mi-a luat ce bani aveam, radioul…..E corect ce a făcut? L-am spus la superiori, știu că era la fel de frig ca în noaptea asta, nu au zis nimica. Și pe la opt dimineața, m-au pus să fac baie. Aveau apă caldă, fierbinte. Și după ce am ieșit de la duș, m-au dat afară în frig. Că așa e regulamentul. Au făcut corect, domnule, ce ziceți?”.
Prin mintea lui Fane Nebunu’ trec clișee cu oameni afumați de tot felul de prafuri și pastile care se băteau pe burtă la căldura adăpostului – „mi-au dat și mie o pastilă, mi-au zis că e bine să te droghezi. Am zis să încerc. Dar - v-am spus, nu? – am probleme cu capul. Și deodată am amețit și am căzut pe jos. Ăia au râs”. De atunci, Fane s-a ferit cât a putut de adăpost. A rămas cu visul său ce nu îi dă pace: să reușească să închirieze o cămăruță din „specială”. „O mie de lei aș da. Mai rămân șase sute și ce mai câștig cu mâna întinsă. Ar trebui să-mi ajungă”, sună calculul amărâtului. Cu un chicotit rău, Fane Nebunu’ își râde în barbă: „lasă, că după ce or să taie salariile la bugetari, mulți or să fie ca mine”.
Cu plapuma pe zăpadă
Spre miezul nopții, Fane trage spre somn. Și-a făcut dormitor într-o intrare de ghenă. E pusă la țanc, vizavi de pubelele mari ale sectorului 3, unde oamenii aruncă tot gunoiul. De acolo își extrage Fane PET-ul cel de toate zilele, e primul care scormonește între resturi înainte să se lumineze și să vină camionul care duce gunoiul la groapă. Ca un ritual, Fane își ascude papornițele cât lipsește două minute să scoată din niște boscheți un troller roșu. În el ține lenjerie. Pe cimentul ud, Nebunu’ își întinde, elegant, un cearceaf. Îl flutură, zici că îl pune pe pat, trage de colțuri. „E ud. Trebuia să fac rost de un ciolofan ceva. Nu m-a dus capul să păstrez cartoanele alea de dimineață. V-am zis? Am probleme la cap!”. Peste cearceaf mai întinde o treanță, să țină la umezeală. Pe marginea „dormitorului” e zăpadă bătătorită cu galoșii. Pernă îi sunt plasele mari: „Și mort simt dacă vrea cineva să le ia”. Ultimul lucru din troller este o plapumă roasă și murdară. „E, uitați-vă, domnule, așa trăiesc eu. E bine? Nu știu”.
Înainte să pună geană pe geană, Fane Nebunu’ discută despre lume. „Eu sunt singur cu Dumnezeu. Că vara așa îl întreb, ce să fac, și îmi zice să nu stau pe la blocuri, să nu supăr lumea. Și mă duc pe la țară, dorm prin pădure. Dar ce văd la televizor…”, vorbește omul. Un locatar iese, se uită chiorâș la amărât, altul îi coboară un ceai cald. A mai primit azi o supă fierbinte de la unii cu ambulanța socială, să-I țină peste noapte. Fane Nebunu’ își aduce aminte de știri poate și din pricina frigului care înțeapă tot mai tare : “… și ce ziceau de Groenlanda? Ce treabă om avea noi cu ăia? Că e la fel de frig?”. Pe urmă mai bodogăne bătrânește, ca pentru el: „Nu mă interesează ce se întâmplă aici și acolo. Tot la cimitir o să ajung. Mă ajută pe mine vreun ministru, ceva? Că mă gândeam la Nina, țiganca, aia de mi-a luat hainele de pe mine și m-a dat în stradă. Pot să îi fac proces? Sau mă fac de râs?”. Amărâtul e mahmur de frig și oboseală. Se bagă în „dormitor”, i se mai vede doar cușma. Deodată tresare: „Domnu’, domnu”...aveți copii? Haideți să vă dau niște eugenii. Am primit multe, mi-au mai rămas vreo două”.
Citește pe Antena3.ro
