Uluitoarea poveste a singurului român câștigător al Premiului Goncourt

Parcă niciodată formularea „Biografia (omului) bate opera (scriitorului)” nu s-a potrivit mai bine decât în cazul lui Vintilă Horia, iar „Afacerea Goncourt”, cum a mai fost etichetat scandalul care i-a însoțit viața și moartea autorului romanului „Dieu este né en exil”/„Dumnezeu s-a născut în exil”, este cel mai concludent exemplu. Dar să facem loc acestei povești tulburătoare care prinde în miezul ei încă o dată, dacă mai era nevoie, o nefericită constatare: românii nu vor sau nu pot să fie solidari când vine vorba de evidențierea unuia din ei printre străini. Nici măcar atunci când este vorba de literatură, artă, muzică și alte forme elegante de exprimare. În 1960, la Paris, faimosul premiu literar Goncourt avea să fie acordat, pentru prima și ultima (până acum) dată în istorie, unui scriitor român: Vintilă Horia (pentru volumul al cărui titlu l-am amintit deja). Din nefericire, această distincție avea să fie retrasă după doar o zi, provocând indignarea diasporei românești ce înflorise pe malurile Senei odată cu instalarea, la București, a regimului bolșevic. 

Dezvăluirile lui Neagu Djuvara

Pe atunci membru de seamă al Fundației Carol din Paris, regretatul Neagu Djuvara nota, în amintirile sale din pribegie, detalii din culisele „Afacerii Goncourt”: „Urmăream «concursul» cu inima în dinți, cu atât mai mult cu cât Vintilă Horia, considerat favorit, trecea zilnic pe la sediul fundației. Vine momentul fatidic: tradiționalul dejun al «academicienilor Goncourt» la restaurantul Drouant… Radio, presa de seară… Premiul Goncourt atribuit lui Vintilă Horia pentru romanul Dieu este né en exil - Dumnezeu s-a născut în exil! Mare, mare bucurie printre noi toți”. Nu pentru mult timp însă. „A doua zi - își amintea Djuvara -, ziarul comunist L’Humanité publica o pagină întreagă cu un curriculum vitae al lui Vintilă Horia, menționând simpatia lui pentru extrema dreaptă, faptul că fusese, sub Antonescu, atașat la Consulatul României de la Viena, deci în timpul ocupației Austriei de către naziști, în fine, și mai cu seamă, se dădea traducerea a două articole ale lui cu caracter net antisemit. Catastrofă!”

Presa franceză, pe loc repaus

Și un amănunt nedescoperit la momentul oportun: „S-a aflat mai târziu că aceste citate erau trunchiate și trucate, deci false. Membrii Academiei Goncourt s-au întrunit peste noapte iar și au hotărât - caz unic în analele premiului! - să i-l retragă lui Vintilă Horia, ca nevrednic, prin trecutul său, de asemenea cinste”. Diaspora românească s-a strâns la sfat, în încercarea de a-i determina pe membrii juriului Goncourt să-și revizuiască schimbarea. În van. „Mi-aduc aminte că l-am luat odată deoparte pe Vintilă și i-am reproșat că nu avusese curajul - care ar fi fost și dibăcie - de a-l preveni pe membrul juriului care-i prezentase candidatura și o susținuse cu cea mai mare căldură, Daniel-Rops, de trecutul său politic. Poate ar fi dezamorsat dinainte scandalul care s-a ivit. Mi-am dat seama pe urmă că nu-i plăcuse dojana mea, care poate era nedreaptă, de altfel”.  Memoriile istoricului Neagu Djuvara au păstrat intactă culoare epocii în care s-a desfășurat neobișnuitul tărăboi literar: „Așadar, s-a apucat micul nostru grup (n.r - format din Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Emil Cioran, Lucian Bădescu etc.) să redacteze o pagină de explicație, dacă nu de justificare, a opțiunilor de tinerețe ale lui Vintilă Horia, care n-ar fi trebuit luate în considerare în aprecierea unei opere literare, mai cu seamă după douăzeci de ani. (...) Am distribuit pledoaria noastră la zeci de publicații din Paris și din toată Franța. Niciuna n-a publicat-o”.

Carieră în diplomație la dreapta eșichierului politic

Poate vă întrebați de unde până unde au ajuns redactorii ziarului comunist L’Humanité să publice, în 1960, informații calomnioase despre Vintilă Horia. Răspunsul e simplu: le-au fost livrate de la București, gata pregătite pentru scandal, de comuniștii din România, jigniți de gestul lui Vintilă Horia, un anticomunist convins, de a refuza să fie reprezentat la decernarea premiului (și) de membrii Ambasadei României bolșevizate. Trecutul îl ajunsese din urmă pe scriitorul și diplomatul care luase calea exilului tocmai pentru a scăpa de persecuțiile regimului instalat la putere în țară de Uniunea Sovietică. Iar persecuțiile ar fi venit, fără îndoială, pentru că Vintilă Caftangioglu, asemenea altor figuri de marcă ale intelectualității românești interbelice precum Mircea Eliade ori Emil Cioran, fusese un simpatizant notoriu al mișcărilor de extremă dreaptă. De altfel, el a făcut carieră diplomatică tocmai când astfel de partide s-au aflat la putere. Între 1940 și 1945, de pildă, Vintilă Caftangioglu a fost șef de cabinet la Ministerul Propagandei, pentru ca ulterior să ocupe funcția de atașat de presă la Roma. Întreruptă în timpul alianței guvernamentale formate din Ion Antonescu și legionari, traiectoria diplomatică a lui Vintilă Horia a urmat apoi din nou o curbă ascendentă, acesta reprezentând România la Viena aflată sub ocupație nazistă.

25 de ani de muncă silnică

Întoarcerea armelor împotriva germanilor, în 1945, i-a prins pe Vintilă și pe Olguța Teohari, soția diplomatului, închiși într-un lagăr nazist de unde au fost eliberați de englezi la sfârșitul războiului. Așa a început rătăcirea desțăratului Vintilă Caftangioglu, care, refugiat mai întâi în Italia vlăguită de foamete și sărăcie - a fost perioada întâlnirilor cu Giovanni Papini -, a apucat apoi poteca marelui ocean. În primăvara lui 1948, licențiatul în drept și filosofie ajungea tocmai la Buenos Aires (unde a supraviețuit ca funcționar de bancă și lector de limba română la universitatea din orașul sud-american), în Argentina, de unde, după doar trei ani, pornea iarăși la drum spre Europa, de data aceasta stabilindu-se în Spania, unde a reușit să se impună în peisajul cultural prin ideile promovate în scris. Între timp, în România „roșie”, Tribunalul Poporului îl condamnase în contumacie la 25 de ani de muncă silnică pentru crime de război, în baza Legii 312/1945, art. 2: „S-a pus în slujba hitlerismului sau fascismului și a contribuit prin fapte proprii la realizarea scopurilor lor politice sau la aservirea vieții economice a țării în detrimentul intereselor poporului român”. După 1990, Cristina Horia, fiica scriitorului și diplomatului Vintilă Caftangioglu, a contestat în justiție această decizie, argumentând că ea ar fi fost concepută de un tribunal politic.

Nici mort n-a avut parte de decorații

Întorcându-ne la „Afacerea Goncourt”, trebuie completat că, după ce jurații Academiei franceze i-au retras distincția pentru romanul „Dieu este né en exil”, Vintilă Horia a mai rămas la Paris doar patru ani, după care s-a retras definitiv în Spania, unde a continuat să scrie în limbile spaniolă și franceză. În 1972 obținea cetățenia patriei filosofului Ortega y Gasset, câștigându-și pâinea din cursurile ținute la Universitățile Complutense ori Alcalá de Henares (Madrid), în baza doctoratului în Drept obținut la Universitatea din Valladolid. Lipsit de strălucirea completă a Premiului Goncourt, romanul „Dumnezeu s-a născut în exil” a fost recompensat în schimb la Milano, în 1961, cu Medalla de Oro de „Il Conciliatore”. Palidă consolare... Trecutul politic tulbure l-a urmărit pe Vintilă Horia/Caftangioglu până și după stingerea din viață. În 2015, cu prilejul aniversării centenarului nașterii sale, oltenii l-au declarat cetățean de onoare (post-mortem) al orașului natal Segarcea, demers contestat de reprezentanții Institutului Elie Wiesel, care au obținut, după nici trei luni de la inițierea protestului, retragerea titlului onorific. Ca la noi, la nimeni!

Legionar pursânge

În articolele publicate de Vintilă Horia între anii 1937 și 1941 se evidențiază elogiile aduse lui Benito Mussolini, lui Adolf Hitler sau naţional-socialismului şi fascismului. Publicistul a criticat constant forma de guvernare democratică şi a practicat un discurs instigator la ură împotriva evreilor în timpul Holocaustului, când aceştia erau supuşi persecuţiei şi exterminării sistematice. După emigrarea sa în Argentina, Vintilă Horia a fost redactor la ziarul neolegionar „România” şi colaborator al gazetei „Însemnări”, editată de Radu Ghenea, apropiat al lui Corneliu Zelea Codreanu, liderul legionar asasinat la ordinul regelui Carol I.

Delir ideologic

O simplă mostră a entuziasmului cu care Vintilă Horia a întâmpinat în epocă nazismul: „Germania lui Adolf Hitler este o valoare asemănătoare, ca forță și întindere, religiei în Evul Mediu sau artei în timpul Renașterii. Acest «homo europaeus», cel dintâi dintre cei mai mari, acel ce s-a încumetat să distrugă o prejudecată și să dovedească, cu strălucite argumente, forța nepieritoare a Europei, este Adolf Hitler. Discursul său este acela al veacurilor care vorbesc încă de pe turlele catedralelor și al basilicelor, din fundurile bibliotecilor și al muzeelor și de pe culmea aceea de umanitate care se numește europenism”.  

Pro-Antonescu, pro-Franco, pro-Pinochet

De remarcat și o mențiune a istoricului și fostului diplomat Neagu Djuvara: „Când ne-am mai întâlnit din când în când (n.r. - cu Vintilă Horia), m-a iritat faptul, datorat probabil și mediului în care trăia la Madrid, că rămăsese atât de sclerozat în opiniile sale politice: pro-Antonescu, pro-Franco, pro-Pinochet, pro-apartheid în Africa de Sud... Aveam încă o dată dovada că nu există niciun raport între calitatea inteligenței și bunul-simț politic”.

„Mai bine mort decât comunist”

Autor al volumelor „Jurnal de copilărie” (1958) și „Viitor petrecut” (1976), lui Vintilă Horia i s-au publicat în România, după 1989, și alte creații literare: „Mai bine mort decât comunist”, „Mai sus de Miază Noapte”, „Salvarea de ostrogoți”, „Introducere în istoria filosofiei române moderne”, „Moartea morții mele”, „Sfârșit de exil”, „Credință și creație”, „Suflete cu umbră pe pământ” etc.

Romain Gary a luat Prix Goncourt de două ori

„Prix Goncourt”, premiu literar conferit exclusiv și anual operelor scrise în limba franceză, a fost înființat, prin intermediul Academiei Goncourt, de Edmond Louis Antoine Huot de Goncourt (1822-1896), scriitor, critic literar și de artă. Acordarea acestei distincții a fost inițiată în 1903, în luna decembrie a fiecărui an, iar printre cei mai cunoscuți scriitori care au primit-o se numără Marcel Proust, Simone de Beauvoir sau George Duhamel. Roman Kacew, cunoscut mai bine ca Romain Gary, a fost singurul romancier care a fost recompensat de două ori cu Premiul Goncourt, o dată sub pseudonimul Romain Gary (1956 - „Les racines du ciel”) și încă o dată sub supranumele Émile Ajar (1975 - „La vie devant soi”).

„Mai presus de orice, sunt român. Creștin fiind, nu dușmănesc pe nimeni, nici pe cei care susțin că am fost legionar”, Vintilă Horia

„Așa-zisul «scandal Goncourt 1960» a dat existenței mele o nouă semnificație. M-a transformat dintr-un exilat anticomunist anonim într-un anticomunist ilustru”, Vintilă Horia 

30 de ani s-au împlinit pe 4 aprilie 2022 de la moartea lui Vintilă Horia, singurul scriitor român recompensat cu Premiul Goncourt

400.000 de exemplare s-au vândut din romanul „Dumnezeu s-a născut în exil”, după scandalul ce a urmat retragerii Premiului Goncourt lui Vintilă Horia

„Poate că singura epocă de liniște prin care am trecut, din 1940 până azi când scriu aceste rânduri, adică timp de aproape o jumătate de veac, au fost cele nouă luni petrecute în lagărul de la Krummhubel, continuat apoi de cel de la Mariapfarr, primul în Silezia, al doilea în Austria”, Vintilă Horia