Un miracol numit Toma Caragiu

De Anul Nou nimic nu ar putea să umple de bucurie sufletele celor dragi, aşa cum ar putea să o facă un DVD cu "Momente de aur" cu Toma Caragiu. Jurnalul Naţional vă oferă şansa de a viziona în aceste momente de sărbătoare câteva dintre cele mai frumoase scenete cu marele actor.

Unui popor înzestrat cu atâta umor îi trebuie actori pe măsură. Din păcate, partiturile cinematografice nu au fost mereu pe măsura mi­nunaţilor noştri comici. Totuşi, unul dintre ei a avut parte de câteva roluri care i-au pus în valoare calităţile. Numele lui este Toma Caragiu. Spunem este, pentru că, dacă într-o bună zi am uita să râdem, cu siguranţă Toma Caragiu ne-ar salva. El este un actor care se reinventează, în ciuda lipsei sale fizice. Urmăriţi-l în "Operaţiunea Monstrul" şi spuneţi-ne dacă nu este un întreţinător de speranţe cel căruia Marin Moraru îi şoptea povestea bicicletei galbene! Priviţi-l în "Actorul şi sălbaticii" şi, dincolo de cu­tre­mu­rarea de râs, descoperiţi adevărata cheie a acestui miracol numit Toma Caragiu!


S-a născut la 21 august 1925, într-un sat din Grecia numit Argos Orestikon. În 1930 se stabileşte împreună cu familia în Dobrogea, unde îşi petrece co­pi­lă­ria şi asistă la spectacolele pe care bunica, "o femeie înzestrată cu o capacitate remarcabilă de a extrage din viaţă substanţa comică", le improviza la ea acasă duminica. Un om mândru, îndrăgostit de familia lui, pe care o diviniza, adânc interesat de lumea în care trăia, o fiinţă morală, deci chinuită, aflată într-o necontenită strădanie de a trăi frumos.

Cooptat în trupa de teatru a liceului, scrie în re­vis­ta acestuia "Frământări", ia diploma de bacalaureat în vara anului 1945. Se înscrie la Drept, dar abando­nea­ză cursurile şi intră la Conservatorul de Muzică şi Artă Dramatică Bucureşti, clasa Victor Ion Popa. În vacanţe devine animator cultural şi aduna în jurul său tineri artişti şi astfel a realizat spectacolul "Ta­che, Ianke şi Cadâr" de V. I. Popa, pe care l-a jucat la cinematograful "Modern" din Ploieşti, apoi "Tran­da­fi­rii roşii", de Zaharia Barsan. Astfel ia fiinţă "Brigada culturală Prahova", nucleu ce se va transforma în 1947 în "Teatrul Sindicatelor Unite", din care se va naşte, în 1949, "Teatrul de Stat Ploieşti". Nasul ac­vi­lin, foarte pronunţat, era mereu luat peste picior de către colegi, care îl ironizau astfel: "La un colţ de str­a­dă apare un nas, care se termină după un sfert de ceas".

Şcolarul Caragiu Toma, născut în 1925, luna au­gust, ziua 21, în comuna Hrupişti, fiul domnului Ni­co­lae şi al doamnei Athina, religia tatălui ortodoxă, conform matricolei şcolare din anul 1943, când Toma era în clasa a VII-a (clasa a XII-a de acum), la Liceul Sfinţii Petru şi Pavel, din Ploieşti, nu era un elev stră­lu­cit, dar a luat Bacalaureatul. Trebuia să dea şi la o fa­cultate, dacă tot terminase liceul. "Tata voia să-l facă medic veterinar, voia să imprime dragostea lui ancestrală pentru natură şi animale şi fiului său. Toma adora animalele, nu însă şi medicina, bolile, bisturiul, sângele...

Ca să-i facă plăcere şi tatei - la aromâni, respectul pentru părinţi şi străbuni este legea de bază, nescrisă! - dă admitere la Facultatea de Drept, dar şi, pentru sufletul lui, la Conservatorul Regal de Muzică şi Artă Dramatică din Bucureşti. S-a prezentat cu monologul «1 Aprilie», de I.L. Caragiale. A avut mare succes, l-a cucerit pe Victor Ion Popa, care l-a luat la clasa lui. Cum ştiinţele juridice nu l-au atras, Toma a renunţat repede la această specializare şi s-a dedicat în întregime, până la sfârşitul vieţii, me­­nirii sale: actoria", spunea Matilda Caragiu în Edi­ţia de Colecţie dedicată lui nea Tomiţă de Jurnalul Naţional.


INTERPRET STRĂLUCIT
Debutul pe o scenă adevărată l-a avut în toamna anului 1948, la Studioul Teatrului Naţional din Piaţa Amzei. Student fiind în anul al III-lea de facultate, avea rolul unui scutier din "Toreadorul din Olmado", în regia lui Ion Şahighian. La 1 mai 1948 a fost angajat ca membru al corpului artistic al Teatrului Naţional. În 1949 a obţinut Diploma de absolvire nr. 1548 a Ins­ti­tutului de Artă Teatrală şi Cinematografică Bu­cu­reşti, iar la 1 aprilie 1951 a devenit angajat al nou-în­fiin­ţatului Teatru de Stat din Constanţa.

La numai 28 de ani, în 1953, a fost numit director al Teatrului de Stat Ploieşti, funcţie pe care a deţinut-o timp de 12 ani. Pe scena ploieşteană a interpretat 34 de roluri. De acolo a plecat, invitat de Liviu Ciulei, la Teatrul "Bulandra" din Bucureşti. S-a îndreptat spre comedie, spre revistă, spre televiziune, spre spectacole a­ş­tep­tate şi urmărite cu sufletul la gură de toţi. Publi­cul a fost cel care l-a educat pe Toma Caragiu cum să se facă auzit de toată lumea. Nu i-a fost dat să tră­ias­că mult, dar a avut o viaţa plină, rămânând un actor fără vârstă, pentru că, trăind atâtea... roluri, el a trăit inevitabil, concentrat, zeci, sute de vieţi. Toma pare un actor în afara timpului. Câteva dintre creaţiile sale l-au situat în primele rânduri ale marilor interpreţi de comedie afirmaţi în teatrul românesc.

La Bucureşti compune marile sale roluri pe scena de la Bulandra: "Opera de trei parale", "D'ale carnavalului", "O scrisoare pierdută", "Azilul de noapte", "Elisabeta I", "Lungul drum al zilei către noapte". Cunoscut şi recunoscut în ţară şi în străinătate, aspiră la ma­re­le repertoriu de dramă.  I-a jucat pe Gorki şi O'Neill, dar visa mereu la Shakespeare. Cinematograful i-a oferit şansa unei tipologii variate, în partituri de factură comică, de la debutul din "Nufărul roşu", 1955, până la "Gloria nu cântă" şi "Buzduganul cu trei peceţi". A trecut cu dezinvoltură de la Răspopitul din "Haiducii" la muncitorul înţelept din "Cartierul veseliei" sau "Mastodontul", de la bătrânul ţăran din "Tatăl risipitor" la "Operaţiunea Monstrul". A practicat satira virulentă în "Actorul şi sălbaticii".  
MEREU ZĂMBETUL
Toma Caragiu îi făcea să râdă chiar şi pe cei din conducerea PCR. Scenaristul şi realizatorul tv Dan Mihăescu, prieten bun cu nea Tomiţă,  a fost cel care, împreună cu Grigore Pop, a scris seria de scheciuri care l-au consacrat pe marele comic ca unul dintre puţinii care îşi permiteau să ofere zâmbete pe seama regimului acelei vremi. În 1969, când a fost demarat proiectul monologurilor rostite de Toma Caragiu la TVR, părea că România câştigase un strop de libertate. Dacă Toma mişca o sprânceană, gestul primea o încărcătură explozivă. Toată lumea înţelegea că era ceva la mijloc. "Ţin minte că la un moment dat Toma avea o replică «La noi e bine», simplu spus, iar Toma a rostit-o «La noi... e bine?», cu semnul întrebării. Avea el talentul ăsta!", dă un exemplu Dan Mihăescu.

Toma Caragiu a devenit "Omul cu şopârla" din bu­năvoinţa regimului: primul scheci de acest gen a fost difuzat după ce Bujor Sion l-a vizionat şi a râs copios. A dat undă verde. "Aşa a început explozia lui Toma!", spune Dan Mihăescu. Actorul a primit după acest monolog o grămadă de felicitări. "Am izbit-o!", a fost ce a spus Toma Caragiu despre naşterea "Omului cu şopârla". Îl plăceau Cornel Burtică, dar şi Mau­rer, îl sunau şi-l felicitau după câte una din asta. Maurer chiar îl mai lua pe Toma la plimbare cu maşina. Îmi aduc aminte un episod, când l-a oprit un miliţian pe Maurer şi i-a cerut actele. Şi când a citit numele a făcut ceva de genul: "Gheorghe Ma...aaaaauuuuurer! Mă scuzaţi!", spune scenaristul. Povestea a început să se clătine când echipa a "căpătat nas". Prea multe glume cu aluzie l-au făcut pe unul dintre activiştii "răniţi" de o "şopârlă" să se ridice şi să zică răspicat: "Până când o să-i mai lăsăm să ne insulte pe banii noştri?". Nu mult după s-a pus tranşant problema: "Să nu mai calce ăsta în televiziune!". "Şi Toma n-a mai apărut la televizor. Dar maestrul nu părea niciodată foarte speriat. Fusese ales pentru notorietate secretar de partid la teatru sau deputat în consiliul popular. Dar nu se implica. Avea el o vorbă: «Noi să ne vedem de ale noastre!»", spune Dan Mihăescu.

Un personaj unic, inconfundabil, un personaj cu o inimaginabilă disponibilitate, atât ca artist, cât şi ca om. Nea Tomiţă a fost prietenul tuturor oamenilor, şi poate de aceea, ca actor, Caragiu a fost idolul lor. A fost comparat cu Toto, cu Malek, cu Chaplin. În '68, pe când turna "Reconstituirea", George Mihăiţă i s-a lăudat lui Caragiu: "Ce-a făcut Pintilie din mine!". "Puş­tiule, dacă nu erai talentat, nu făceai nimic!", a venit răspunsul. "Parcă era venit de pe altă planetă. Halucinant. Purtător de aură. Te inhibau atât pri­vi­rea, cât şi vorba. Era hâtru, modest. Se juca cu viaţa. Şi ce i-a ieşit... Am avut şansa să joc cu el în seria «B.D.»-urilor. Băruleţul meu, «Jos pălăria!», se află pe Strada Toma Caragiu. Ce straniu! Mă furnică ori de câte ori mă uit la plăcuţa pe care-i gravat numele lui", povestea George Mihăiţă.

Chiar dacă ne-ar citi "Mersul trenurilor" sau Cotele apelor Dunării şi nu i-ar trebui mai mult de două sau trei cuvinte ca să obţină efectul scontat. Sub coaja banalului el, Toma Caragiu, este acel actor care vede miste­rul, conspiraţia. Zâmbetul pe care ni-l smul­ge de câte ori îl vedem sau auzim este răsplata sa, certitudinea că şi-a îm­pli­nit menirea. Să i-l oferim mereu şi mereu...
O MARE CALITATE, FARMECUL
Sunt puţini aceia care mai pot vorbi despre Toma. "Mereu să scriu sau să vorbesc, să depăn amintiri despre el, marele actor, fermecătorul, marele coleg, Toma Caragiu", mărturiseşte Ro­dica Tapalagă, adorata lui "Zoe", din "O scrisoare pierdută". "Niciodată n-am să obosesc să o fac, pentru că, iată, martori ai trecerii lui prin viaţa teatrului românesc suntem din ce în ce mai puţini. Şi bucuria de a fi jucat alături de el merită mereu reamintită. La sfârşitul unei memorabile lucrări, un autor celebru îi mulţumea unui coleg pentru faptul că-l ajutase să facă "cu bucurie" lucrul său. Aceasta a fost marea şi secreta calitate a lui Toma.

Am fost parteneri în "Proştii sub clar de lună", "Opera de trei parale", "D'ale carnavalului", "Meteorul", "Azilul de noapte" şi "O scrisoare pierdută". Sigur că atâtea ore de repetiţii pline de febră, de tensiuni, de contradicţii şi sensibilităţi răzbunate şi de răzbunat leagă şi, vai, dureros dezleagă relaţiile, ca pe un câmp de luptă, unde rămâne în picioare doar o frăţietate ca zonă, luminată de bătaia reflectoarelor în seara premierei, care, da, consfinţea, ca întotdeauna când în distribuţie era el, succesul! Acest dar, pe lângă multe altele, l-au făcut unic, de neînlocuit în inimile spectatorilor şi, ceea ce e mult mai rar, în inimile colegilor de breaslă. Mereu şi mereu, cât vom exista, vom zâmbi tandru sau luminos şi adevărat", spunea actriţa în Ediţia de Colecţie dedicată marelui actor de Jurnalul Naţional.


PRIETENIE PE VIAŢĂ
"«Vrei să ascultăm muzică? Versuri?», mi-a zis", îşi amintea Va­lentin Silvestru. "«Ce fel de versuri?», am întrebat, presupunând că ar fi vorba de un disc al vreunui poet. «Versuri... Apoi dumneata mă primeşti în casă, ai o clipă de odihnă şi eu să te pun să spui versuri?» «Ale mele». Am privit surprins caietul. «Credeam că ştiu despre dumneata...». «Aici sunt lucruri despre care nu ştie nimeni. Fiindcă nu vreau eu. E sufletul meu pe tavă». Citea încet, tărăgănat, silindu-se vizibil să nu joace; voia să văd şi să aud poetul, nu actorul. Glasul era me­lan­colic, ochii înceţoşaţi, surâsul stins. Am vorbit apoi până seara târziu despre poezie. La îndemnul meu să publice câteva, a zâmbit stingherit, spunând că nu e încă vremea. «De-ai şti câte-am scris...». «Citeşte-le de pe scenă, într-un recital». A re­te­zat aerul cu un gest categoric. «În nici un caz!»", po­ves­tea Valen­tin Silvestru. "Sigur că aş putea să mă laud că am fost prieteni, că eram student şi m-a luat la «Capşa». (...) Strada e udă de primă­va­ră şi mă plimb prin­tre trecători cu spumă de bere în gând, îmi creşte sângele de do­ruri şi n-am cui da un telefon să-i spun că-s vesel de sus şi până jos, că-n clipa asta mi se pare că, oricât ar curge Dunărea, el n-a mu­rit de tot, că el încă ne trebuie şi că fără el ne-ar fi urât, chiar dacă iarba creşte peste amintiri", spune Mircea Diaconu.
NOŢITE DE SUCCES
Mulţi dintre cei care îl iubesc, îl admiră şi-au luat notiţe din scheciurile pe care le-a interpretat de-a lungul timpului. Pentru aceştia notăm şi noi: "Stimaţi tenismeni, stimate tenismene, îngăduiţi-mi să vă fac o confidenţă. Am o nouă dragoste: iubesc tenisul. Mustaţa pe care o vedeţi mi-am lăsat-o în semn de omagiu pentru cel care a fost la mustaţă de Salatieră. Debutul meu în tenis nu s-a produs nici pe Progresu, nici la Wimbledon, nici la Forest Hills, ci la cineva de la federaţia de încălzire centrală. Am aşteptat patru seturi până să intru în audienţă, dar cum persoana arbitra în deplasare, am intrat în prelungiri. În finală m-a privit, i-am înmânat memoriul şi, după ce l-a studiat cu toată atenţia, mi-a făcut memoriul ghem. Am luat ghemul, deci am câştigat întâlnirea, şi am rămas la încălzirea cu lemne, că aşa e în tenis. Depinde foarte mult cu cine joci..." "Aşa e în tenis", de Dan Mihăescu, Grigore Pop, Octavian Sava (1973).

"De ce vă miraţi? Eu sunt Mefisto, adică Dracu'. Nu ştiu dacă vă mai amintiţi, dar anul trecut am visat că am ajuns în Rai. Anul ăsta m-am mutat mult mai jos... Nu ştiţi ce ponoase trag acum ca drac. Dacă aş fi ştiut, dacă aş fi ştiut... Cum face vreunul o prostie, gata şi scuza: «Nu e el de vină, săracu', Dracu' l-a pus!». Eu? Eu, vă dau cuvântul meu de onoare, că aflu faptul petrecut după ce s-a consumat. Nu ştiu atunci de ce mă amestecă pe mine... Nimereşte câte unul o slujbă grasă, cu leafă mare, şi munceşte, munceşte... Pleacă cu o hârtie la semnat, la ora opt, şi se întoarce la birou la ora trei. Şi îi merge. Îi merge! Toţi se întreabă: «Mă, cine-l ţine p'-ăsta în braţe?». «Dracu' ştie!». Vă jur că nu ştiu nimic! De unde? Ei, ei ştiu toţi, dar tac. Tac pentru că tăcerea e de aur", "Mefisto", de Dan Mihăescu, Gri­gore Pop, Octavian Sava (1973).

"«O sole mio!». «Auzi, Giovani, la Mamaia mi-ai spus că ai o Alfa Romeo, aicea văd că ai o barca Romeo. Remizier! «O sole mio!». «Mi-ai arătat o poză cu vila ta, proprietate personală, şi, când te-am căutat, mi-a zis portarul că la Palatul Dogilor e zi de vizită numai joia şi duminica. Dogi, ai?». "Călătorie muzicală", de Dan Mihăescu, Grigore Pop, Octavian Sava (1971).


DVD, EDIŢIE SPECIALĂ DE ANUL NOU
Dan Mihăescu voia să făcă mai atractive serile de varietăţi, cu aportul celor mai buni actori. I-a convins pe Marin Moraru şi pe Toma Caragiu să filmeze "Căldură mare", de I.L. Caragiale. "I-am chemat la televiziune şi am trecut doar o singură dată peste material. I-am lăsat să joace cum simt ei. Ce indicaţii să-i dau eu lui Moraru şi lui Caragiu?  Regizoarea de montaj a avut un moment de inspiraţie divină şi a apăsat pe buton să curgă banda. Nu s-a schimbat nimic! Din păcate, această ca­po­do­peră s-a şters", îşi aminteşte regizorul artistic. "Am adunat pe o bandă 118 minute cu Toma şi, ca să nu existe riscul să fie ştearsă, am scris pe ea vizita lui Nicolae Ceau­şescu în nu ştiu ce comună. Însă a venit Revoluţia, iar mulţi colegi ştergeau benzile cu tovarăşii, pentru a nu se vedea că ei erau realizatori. Atunci am fugit la Televiziune şi am căutat caseta cu Toma. Toată lumea se întreba de ce tot voiam să salvez vizita de lu­cru a lui Ceauşescu".

 DVD-ul pe care Jurnalul Naţional vi-l oferă cu ocazia Anului Nou, "Momente de Aur", este unul pe care nu trebuie să-l pierdeţi tocmai pentru că vă aduce aproa­pe spiritul şi "spiritele" unuia dintre cei mai mari actori pe care noi, românii, îl avem şi îl purtăm în su­fle­tele noastre. DVD-ul conţine câteva dintre scenetele sale de succes, printre care "Mefisto", "O, lady Anda", "Toma şi şo­pâr­la", "Toma şi baletul", "Aşa e în tenis", "Că­lă­torie muzicală", "Administratorul de bloc", "Petrecerea continuă" şi altele.