Viaţa lui Adrian Păunescu, povestită de Adrian Păunescu (49)

L-am lăsat pe tata ascultând hurui­tul radioului său. Am plecat în fundul curţii şi am găsit capătul sârmei, care ţinea loc de antenă. Mă temeam să nu păţesc ceva  dacă o ating. Într-un târziu am reuşit să mă apropii. Am luat sârma în mână şi am început să delirez. Era prima mea transmisie în direct. Tot ce auzeam că spune tata unuia şi altuia pe drum, prin sat, repetam eu, conform memoriei mele nebune: "Anglo-americanii! Tito! Aici România, Londra! Stalin! Aliaţii au hotărât! Geneva! Vin americanii!". Am turuit ce am turuit şi, dintr-o dată, mi s-a făcut frică, să nu-şi dea seama tata, care credeam că mă ascultă, că sunt eu. Mă apucase groaza că m-or auzi şi prin alte familii, ori la miliţie.

Am luat-o la fugă spre casă, lă­sân­du-mi emisiunea neterminată. Multă vreme am crezut că ştirile date de mi­ne au ajuns la tata. L-am găsit tot în po­­ziţia în care asculta, de obicei, Europa Li­beră, Radio Londra sau Radio Paris, ghe­muit, ca şi când ar fi vrut să intre de-a dreptul sub aparatul de radio. Şi, pen­tru că mă gândeam că s-a auzit ce am spus, am avut coşmaruri. Vorbeam în somn, mă speriam de ce vorbeam, fără să aflu vreo­dată ce rosteam cu adevărat.

Dar tata stătea puţin timp lângă mine. Se zbătea zilnic pentru existenţa familiei, mai ales că maica mare nu fu­sese niciodată salariată, iar tata mare, ca reacţionar, nu avea drept de pensie.

Oricât de necăjit era tatăl meu, el nu pierdea din vedere perspectiva. Avea 300-350 de lei pe lună salariu, dar făcea politică mondială. Mă exaspera vitalitatea lui, deşi observam că e om şi îi place şi lui să doarmă mai mult dimineaţa. Cred că a fost cel mai curajos om pe care l-am cunoscut.

Bunicul n-a fost curajos, dar a fost desăvârşit, sub aspectul profesiunii şi al imaginii publice. "Mă băiete, îmi spunea maica mea, pe tat-tău mare satul l-a respectat de când era tânăr. El n-a intrat în cârciumă, nu s-a dus la meciuri, n-a intrat în baluri şi nu s-a certat cu nimeni. Când a fost să se supere pe unul cum a fost cazul cu Virverscu, 20-30 de ani, cât au stat în aceeaşi cancelarie, n-a vorbit cu el. Tat-tău e altfel. Îi mai trece, se mai supără. Dar lui tat-tău mare îi e frică, şi de legi, şi de miliţieni, şi de ăştia. Tat-tău e tabără. Cu cât au mai mult ceva cu el, cu atât el e mai înfocat. Îi place. Are coraj."


SCRIITORUL ULIŢII MELE
Mă voi depărta acum de copilăria mică, pentru a-mi aminti una dintre cele mai nobile îndeletniciri ale vieţii mele. Erau mulţi ţărani arestaţi în satul meu, pentru cote, şi lucrul cel mai grav era că familiile nu ştiau niciodată unde sunt duşi ai lor. Părea chiar, la un moment dat, că principala preocupare a femeilor cărora le fuseseră întemniţaţi bărbaţii era să afle unde sunt, nu să se zbată pentru eliberarea lor. De aceea, aceste femei se rugau la Dumnezeu şi căutau autorităţile în stare să le dea vreun indiciu. Maşini de scris nu erau nici în oraşe, darmite la Bârca. Şi atunci, toată amărâtele satului umblau după intelectualii ce le-ar fi putut compune scrisori către autorităţi.

Aceşti intelectuali ai satului erau suspectaţi. Dacă ei se interesau de ţăranii arestaţi, însemna că sunt complici, solidari cu ţăranii arestaţi. Aşa că ne rămânea nouă, elevilor niţel mai mari, datoria să scriem, cu literele noastre mai puţin culpabile, petiţiile familiilor îndurerate şi neajutorate. Eu devenisem scriitorul uliţii mele şi al altor două-trei uliţe din jur. Cel mai frumos lucru din toată copilăria mea acesta este. Nu ştiu unde plecau respectivele cereri şi, cu atât mai mult, unde ajungeau. Dar ştiu că le compuneam şi le îngrijeam, ca să fie cât mai convingătoare. Unii scriau la Segarcea, alţii la Craiova, alţii la Bucureşti, alţii la Petrache Lupu.

Când am ajuns şi eu cineva şi primeam 40-45 de scrisori pe zi, la Flacăra, am simţit un fior, care m-a însoţit multă vreme, gândindu-mă că, pe drumurile ocolite pe care merg scrisorile dintotdeauna ale ţăranilor români, probabil, într-o bună zi, îmi va fi dat să primesc eu însumi o scrisoare de la copilul care am fost, o scrisoare în numele dreptului femeilor de pe uliţa mea de a şti de soarta bărbaţilor lor, luaţi nu în război, ci trimişi în puşcării, că nu şi-au putut plăti cotele. Este important şi tragic, dar este şi reconfortant să primeşti o scrisoare din partea copilăriei tale. Şi din partea tragediei ţărăneşti.


CANA CU LAPTE PENTRU ŢĂRANUL TUBERCULOS
Cel mai afectat dintre toţi cei arestaţi a fost un­chiul Niţă, pe numele lui întreg Marin Păun, frate vitreg al bunicului meu, Marin Păunescu. Acest unchi Niţă era mai mic decât tata mare şi i se spusese Marin, ca şi bunicului meu, pentru că, atunci când s-a născut el, Marin (zis Niţă), bunicul meu, cu 7-8 ani mai mare decât el, era foarte bolnav şi părea că va muri.

Există obiceiul că, dacă un copil e bolnav şi i se naşte un frate între timp, acesta să poarte numele celui bolnav. Pe de altă parte, unchiul Niţă rămăsese la numele de familie, pe care l-a purtat tatăl său, Costache Păun, spre deosebire de tata mare, care la Şcoala Normală îşi zisese, la sugestia dascălilor lui, Păunescu.

Mai zgârcit decât tata mare, care nici el nu era prea uşor la mână, unchiul Niţă strânsese o oarecare avere, prin muncă. Nu avusese copii şi l-a înfiat pe Se­verică, bărbătuş frumos, care semăna cu regele Mihai tânăr. Şi tocmai pentru că făcuse un pic de avere, unchiul Niţă a fost băgat în puşcărie. A ieşit tuberculos.

În momentul când a fost arestat Niţă, tata mare şi el nu-şi vorbeau. Din clipa când fratele său a venit din puşcărie, tata mare a mers zilnic la acesta şi i-a dus câte o cană mare cu lapte fierbinte, cum ştiam noi că se dă la tuberculoşi.

Maica mare mulgea în fiecare seară vaca şi, indife­rent cât lapte scotea, punea în cana de pe foc, pe care toţi o numeam "a lui unchiul Niţă", laptele pe care bunicul îl ducea bolnavului. Tata mare intra în camera lui Niţă, se aşeza pe un scaun lângă patul lui, îi zicea: "Ia, mă Niţă, laptele ăsta". Şi, după aceea, tăceau. Ce să-şi mai spună? Şi de unde aer?

La întoarcere, tata mare punea cana într-o cratiţă mai mare cu apă fierbinte; şi aşa în fiecare zi.
Într-o seară, tata mare s-a întors mai abătut decât de obicei. N-a mai pus cana în cratiţa cu apă fierbinte, a lăsat-o afară şi a strigat-o pe maica mare: "Ioană, să îngropi cana asta. Niţă se duse. Dumnezeu să-l ierte!".