Zeul care va muri

Obiceiurile de Craciun, Anul Nou si Boboteaza formeaza, laolalta, scenariul mortii si renasterii divinitatii. Craciun este un zeu solar specific teritoriilor locuite de stramosii autohtoni ai romanilor, geto-dacii, identificat cu zeul roman Saturn si cu zeul iranian Mithra. Mai mult de un mileniu, crestinii au sarbatorit Anul Nou de Craciun (25 decembrie). La Roma, pana in secolul al XIII-lea, in Franta pana in anul 1564, in Rusia pana in vremea tarului Petru cel Mare, iar in Tarile Romane pana la sfarsitul secolului al XIX-lea. In spatiul sud-est european, Craciunul a fost o sarbatoare solstitiala cand oamenii celebrau divinitatea solara cu acelasi nume. Determinativul de "mos" indica varsta zeului adorat ce trebuie sa moara si sa renasca impreuna cu timpul calendaristic la Anul Nou. In Calendarul Popular, peste sarbatoarea autohtona a Craciunului s-au suprapus Saturnaliile romane (la inceputul mileniului I i.Hr., zeul Saturn se celebra intre 17 si 23 decembrie; apoi nasterea zeului solar de origine iraniana, Mithra, si, dupa aparitia crestinismului, Nasterea Lui Iisus). (Ion Ghinoiu)

STEAUA RASARE!

"Steaua sus rasare/ca o taina mare/ Steaua straluceste si lumii vesteste/ Ca astazi Curata, Preanevinovata/Fecioara Maria naste pe Mesia...". Unul dintre cele mai frumoase obiceiuri care se pastreaza cu drag si astazi, mai ales de copii, este "Steaua", colindul care anunta Nasterea Mantuitorului, care vorbeste despre greutatile prin care a trecut Maica Domnului pana L-a nascut pe Iisus. "Incepand cu cea intai zi de Craciun si sfarsind in ziua de Boboteaza, mai pretutindeni, sau numai pana la Sf. Vasile, si chiar numai cele trei zile ale Craciunului, pe-alocuri, pretutindeni pe unde traieste poporul roman, copiii umbla cu steaua, in satul lor si in alte sate", scria Tudor Pamfile in "Sarbatorile romanilor"( reeditata de Editura Saeculum I.O. in 1997). Obiceiul a fost importat si in marile orase.