Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Ianurie 2006. Pe vremea când încă se mai făcea presă adevărată, o veste despre soarta unui om de stat avea să adune la Ierusalim o mare de jurnalişti din toate colţurile lumii. Ariel Sharon suferise un masiv atac cerebral, care avea să-l trimită într-o comă ireversibilă. Nimeni nu bănuia la acea vreme că „Buldozerul”, aşa cum a fost poreclit fostul premier israelian, avea să reziste în comă preţ de opt ani.
Ianuarie 2014. Aşa a fost să fie, să moară într-o zi de ianuarie: 11. Ariel Sharon a încetat din viaţă. Cei doi fii şi alţi membri ai familiei i-au fost alături, aşa cum i-au fost în ultimele zile în care Sharon s-a agăţat de ceea ce mai rămăsese din viaţa sa conectată la aparate.
|n ianuarie 2006, când jurnalişti din toată lumea şi-au cumpărat bilete de avion cu destinaţia Israel, în regim de urgenţă, aveam să fac acelaşi lucru. La Ierusalim, spitalul Hadassa, se scria istorie. Mai bine zis în faţa spitalului, acolo unde se instalase presa. Care de televiziune care transmiteau ştiri despre fostul premier, jurnalişti, corturi. Se trăia în ritm de ştiri, personalul medical, pacienţii şi vizitatorii aveau să-şi schimbe programul şi regulile din cauza unor măsuri de securitate speciale, care impuneau controale stricte, pentru ca nu cumva vreunul dintre jurnaliştii mai zeloşi să reuşească să pătrundă în spital pentru a obţine mai multe informaţii decât ofereau la conferinţele de presă pe care le organizau de câteva ori pe zi (chiar şi noaptea) directorul spitalului şi personalul medical.
O săptămână de la începutul lui ianuarie 2006 mi-am petrecut-o în faţa spitalului şi printre curioşii care veneau să stea de vorbă cu jurnaliştii, dar şi printre oameni politici israelieni care vorbeau deja despre Sharon la trecut, deşi nimeni nu dorea să creadă că fostul premier, un simbol la puterii, nu avea să treacă şi peste acel hop al vieţii.
Am scris nenumărate articole, am vorbit cu o mulţime de oameni, dar un singur om mi-a rămas în minte, şi nici măcar nu ştiu cine este.
Atunci, în primele zile după atacul cerebral suferit de Sharon, un israelian s-a apropiat de presa adunată acolo, încercând să spună ceva. |ntâmplarea a făcut să fiu singura care i-a dat atenţie. Vorbele lui mi-au rămas în memorie preţ de opt ani, şi cu fiecare zi care a trecut m-am tot gândit că realitatea i-a dat dreptate lui.
Mi s-a adresat direct, vorbind însă ca pentru sine: "Mai bine ar muri aici, în spital, nu la el acasă". Sharon era, la momentul discuţiei, în comă indusă, medicii evaluând posibilitatea scoaterii sale din această stare. Cum, probabil, nedumerirea mi s-a citit pe faţă, interlocutorul meu, care a dorit să rămână anonim, a adăugat: "Dacă Dumnezeu va dori să-l cheme la El, atunci să o facă acum. Nu e bine ca Sharon să se trezească din comă şi să fie o legumă. Un om care să fie doar pentru familia sa viu, nu şi pentru societate. Atunci va fi dat uitării. Dacă moare acum, moare ca un prim-ministru. Dacă va supravieţui şi va muri mai târziu, va muri ca un anonim. Uite ce se întâmplă cu Yitzhak Shamir, un fost premier al Israelului. Este internat într-un azil, nimeni nu mai ştie nimic de el. {i Ben Gurion, fondatorul statului, a murit tot ca un anonim".
S-a întos cu spatele, a coborât privirea în pământ şi a plecat aşa cum a venit.
Au trecut opt ani. De vreo cinci, cel puţin, rudele şi cunoscuţii mă întrebau periodic dacă Ariel Sharon mai trăieşte. Le explicam că da, că au existat semne de-a lungul timpului că sunt speranţe de revenire, deşi ţin minte că medicii au spus din prima seară că este puţin probabil să se recupereze după o asemenea hemoragie masivă, că fiii lui nu sunt de acord să fie deconectat de la aparate, că nici religia nu se prea împacă cu ideea, că există voci care comentează menţinerea lui în îngrijirea statului, pe spinarea contribuabilului, că băieţii merg la spital şi-i povestesc ce mai este prin ţară, ba chiar i-au pus să asculte muzică, că inima îi rezistă, că a slăbit enorm de când este la terapie intensivă, că.... Acum o săptămână, când s-a anunţat că rinichii săi au cedat şi că vor urma în lanţ şi celelalte organe vitale, cineva mi-a spus:”Ei, dragă, a murit mortul!”.
Opt ani a rezistat. A trăit pentru Israel. Era o personalitate controversată, iar multe dintre acţiunile sale sunt de condamnat. Dar a făcut ceea ce a crezut că este mai bine pentru a ţine în siguranţă o ţară.
Am scris 13 articole despre Ariel Sharon cât l-am vegheat, alături de alţi jurnalişti, la spitalul Hadassa din Ierusalim. Am fost de două ori în Israel, prima oară în ianuarie, a doua, în februarie, când s-a crezut că inima îi cedează şi toţi se pregătiseră pentru ce era mai rău. A vrut să moară în ianuarie, dar după ce s-a mai întors o dată acasă (a fost transportat pentru o vreme acasă, unde a fost instalată o adevărată secţie de terapie intensivă), pentru ca apoi să ajungă la spitalul Tel Hashomer Sheba, un mini-oraş de la marginea Tel-Aviv-ului, unde există nu doar unii dintre cei mai mari specialişti în medicină din lume, ci şi aparatură pe care multe ţări dezvoltate încă nu o au.
Fostul premier Ariel Sharon, care a murit sâmbătă la vârsta de 85 de ani, va fi înmormântat la Sycamore Ranch, ferma familiei sale din Negev. El va avea mormântul lângă cel al soţiei sale, Lili, care a murit de cancer în anul 2000.
Sharon a fost căsătorit 37 de ani cu Lili. Tot ceea ce reprezintă ferma din Negev este opera ei.
La scurt timp după moartea fostului premier, fiul său Gilad a sosit la fermă, mergând direct la mormântul mamei sale pentru a se ruga. El a mulţumit publicului care şi-a exprimat susţinerea faţă de familia sa, declarând că tatăl său a murit când a decis el să moară.
