Îmbrăţişarea de la Vama Veche

I-am găsit pe plajă. Îmbrăţişaţi, într-un sac de dormit desfăcut. Nici unul din ei n-avea mai mult de 20 de ani. Amândoi subţiri, ea îmbrăcată într-o pereche de blugi, un tricou cu mânecă lungă, cu pantofi sport, ciorapi roşii flauşaţi, el îmbrăcat doar într-un şort şi tricou.

Probabil că toată noaptea dormiseră acolo, poate doar răsăritul să-i fi trezit, pentru ca apoi să se scufunde iar într-o îmbrăţişare adâncă. Nu erau deranjaţi de oamenii care ajunseseră la acea oră pe plajă. De fapt, nici nu-i vedeau. Epava de la Vama Veche, aflată aproape de ţărm, era singurul martor al unei nopţi de care încă nu puteau să se despartă. S-au ridicat uşor în picioare şi, încet-încet, îmbrăţişările tandre de mai devreme s-au transformat dintr-o dată în îmbrăţişări lungi, aproape sălbatice. Mă uitam la ei şi parcă nu mai aveau greutate. Se îmbrăţişau de li se topeau oasele, cu ochii închişi, unul peste umărul celuilalt. Când şi când se sărutau, pentru a putea să-şi ducă mai departe îmbrăţişarea. Care se transforma acum, după ce toată noaptea fusese o îmbrăţişare a fericirii, a extazului, într-una plină de suferinţă. Era o îmbrăţişare nepământeană, care făcea ca timpul să stea pe loc, iar Vama Veche să se scufunde sub greutatea ei. Privindu-i, îmi plăcea să cred că, în noaptea care trecuse peste trupurile lor, nu gustaseră plăcerea dragostei. Doar o adulmecaseră până la nebunie, până când hainele, aşa îmbrăcate, nu mai putuseră să-i oprească să simtă împlinirea. Nu se iubiseră goi, de teamă că nu vor putea duce această povară, prea mare pentru sufletul lor. Mai bine să trăiască regretul decât povara. Povara care se duce mai mult cu sufletul decât cu mintea. Continuau să se îmbrăţişeze straniu, aproape nemişcaţi. Forfota din jur îi făcea şi mai mult rupţi de realitatea murdară, o realitate pe care ei o abandonaseră de mult. Mi-aş fi dorit atât de tare ca îmbrăţişarea lor să nu se mai termine, să se eternizeze ca un model de iubire a despărţirii, de despărţire a iubirii. Imaginea lor avea ceva de prima şi ultima noapte de dragoste. Viaţa le dăruise această stare superbă, şi ei o muşcaseră până la sânge. Deja începuse să-i doară, ar fi plecat oriunde, ar fi plecat nicăieri, măcar până le va fi trecut imensa durere din piept. Şi avuseseră nevoie doar de o bucăţică de ţărm, de epavă, de Vama Veche pentru a trăi o poveste care să le sfâşie sufletele de bucurie şi de durere, totodată. Începuseră să mă doară ochii privindu-i. M-am uitat o clipă spre mare şi, când mi-am întors privirea spre ei, plecaseră. De-acum se amestecau în mulţime, trăindu-şi unul fără celălalt durerea, suferinţa. Deveniseră pământeni...