Stângăcii de meşteri primitivi

Portretul ca operă de artă a apărut în pictura românească la începutul secolului XIX, când influenţa occidentală şi-a făcut simţită din ce în ce mai mult prezenţa la noi.

Portretele prezente în expoziţia de la Muzeul Naţional Cotroceni, “Primitivii picturii româneşti”, al cărei vernisaj a avut loc la 23 octombrie şi va fi deschisă publicului până la 9 noiembrie, sunt semnate de J. Schoefft, Niccolo Livaditti, Anton Chladek, Constantin Lecca, Ion Negulici şi Mişu Popp. În expoziţie figurează 17 tablouri, dintre care cinci sunt restaurate de colectivul Laboratorului de Restaurare Pictură şevalet din cadrul Muzeului Naţional Cotroceni.

ŞEVALET. Până în secolul al XIX-lea, singura artă atât în Moldova, cât şi în Ţara Românească se crea doar în cadrul religios. Artiştii primei jumătăţi a secolului al XIX-lea au fost cei care au impus în Ţările Române pictura de şevalet. Portretele, atunci când există, sunt numai ale unor ctitori sau donatori şi nu caută să redea asemănarea acestora, ci să exprime pioşenia şi poziţia socială. Boierii şi boieroaicele erau nerăbdători să se vadă imortalizaţi mai mult sau mai puţin conform cu realitatea. Pictorii de la sfârşitul secolului al XIX-lea, “primitivii” picturii româneşti moderne, aşa cum îi numesc criticii de artă, erau foşti zugravi de biserici şi meşteri iconari. Ei se îndepărtează de restul meşterilor, de “zugravii de gros” în 1787, şi creează breasla lor, cea a “zugravilor de subţire”, devenind, în lumea târgoveţilor, personalităţi, iar îndeletnicirea lor reprezenta o profesie respectabilă. Meşterii luptă să dea uitării canoanele bizantine, dar portretele executate de ei le dau de gol stângăcia. Uimitor este că aceleaşi stângăcii se întâlnesc şi în lucrările unor meşteri străini, care studiaseră la şcoli cu tradiţie în Italia, Franţa sau Germania.

MĂIESTRIE. Niccolo Livaditti (1804-1860) era foarte solicitat de protipendada moldovenească. El îi picta pe cei din familia Alecsandri şi, chiar dacă nu stăpânea prea bine proporţiile, reuşea să surprindă atmosfera intimă. Din categoria portretiştilor talentaţi, cu o atenţie deosebită pentru redarea detaliilor precum bijuteriile sau accesoriile vestimentare, face parte şi Mihail Töpler (1780-1820). De la el s-au păstrat mai ales portretele unor doamne din înalta societate ca Vorniceasa Manu cu copilul, Logofeteasa Maria Dudescu sau Doamna Safta Ipsilanti. Tablourile Iosif August Schoefft (1778-1863) arată conservatorismul marilor boieri în faţa capriciilor modei, spre deosebire de soţiile lor. Anton Chladek (1794-1882), ceh din Banatul Sârbesc, cu studii la Milano şi activitate la Budapesta şi Viena, stabilit la Bucureşti din 1835, realizează la rându-i portrete interesante. Chladek e deosebit de abil în tehnica miniaturilor în ulei. Un adevărat revoluţionar este Ion Negulici (1812-1854). Bursier la Viena şi Paris, unde a şi câştigat un premiu pentru tabloul (din păcate, pierdut în negura vremurilor) “Întoarcerea ţăranilor de la câmp”, Negulici experimentează diferite genuri de pictură. Constantin Lecca (1807-1887), transilvănean stabilit în Ţara Românească în calitate de profesor de desen la Craiova. Adevărata sa măsură o dă însă în portretele de femei – Maria Maiorescu, Ecaterina Manu, Maria Bibescu sau Ana, soţia lui Ionaşcu. Aceştia au fost “primitivii” picturii româneşti moderne şi deschizătorii de drumuri fără de care astăzi nu ar mai fi existat o artă românească în adevăratul sens al cuvântului.