Tânărul timid, cu plete şi mustăţi, le-a speriat "din prima" pe
olimpicele lui Bela Karoly, care crezuseră că "au scăpat de dracu şi
aveau să dea de ta-su‘‘.
(...)
Pentru prima oară în templul gimnasticii româneşti
Prima imagine mi-o aduc aminte, chiar mă amuz cu acele gimnaste care
m-au văzut în această postură prima dată. Nu mă pregătisem în nici un
fel. Eu am avut nişte probleme de adaptare chiar şi în învăţământ. Nu
am fost o fire rebelă, dar îmi plăcea să port părul foarte lung,
perciuni ca Elvis Presley.
Da, şi am avut probleme. La vremea respectivă îmi făcusem, cu mari
eforturi, buletinul, chiar cu fotografia cu plete, ca să pot să-i spun
directorului Ignat, care-şi aminteşte şi acum şi-mi spune: "Mai ţii
minte ce mi-ai spus atunci? Că îţi atac fizionomia, dacă te pun să
te tunzi"…. I-am spus şi eu că asta e fizionomia mea, e şi în
buletin şi dacă mă tund nu mă mai recunoaşte nimeni… Poliţia…
Miliţia, cum era pe vremea aia…. Şi, am intrat în sală. În faţa mea se
aflau campioanele mondiale de la Forthworth… şi medaliatele olimpice
de la jocurile de la Moscova, din 1980. Mă uitam la televizor când s-a
transmis… şi v-aduceţi aminte de conflictul ăla al doamnei Simionescu
cu arbitra rusă, cu Bela…
Da. Cred că am stat câteva secunde bune şi nu ştiam ce să spun. Când
m-am întâlnit de curând cu unele dintre gimnaste, mi-au reamintit: "Ai
intrat aşa, cu o faţă dură şi cu o grimasă de om care vrea să impună
numai prin prezenţă, încât, pur şi simplu, am zis în gândul nostru:
«Am sfeclit-o, am încurcat-o, ăsta n-are tată, n-are mamă, nu mai merge
cu joaca… Chiar aşa au spus: Am scăpat de dracu’ şi am dat de ta-su»"…
Şi Bela era foarte riguros.
- Dar cum arăta Octavian Bellu? Avea plete?
Eram foarte slab. Aveam plete, mustăţi foarte lungi.
Perciuni…
Favoriţi… până la barbă, care se uneau cu mustaţa. Şi, bineînţeles,
mi-aduc aminte, aveam un trening negru, în fine, a fost o apariţie aşa,
puţin…
Şocantă, da, pentru că Bela, şi eu l-am văzut, şi fetele povesteau că
în sală era foarte dur. Dar în afara sălii era foarte volubil, se juca
cu fetele şi participa la tot felul de nebunii de-ale lor. În momentul
ăla, dacă cineva îmi lua pulsul, cred că mă ducea imediat la spital.
Când am văzut acele fete, când am văzut că am intrat în acea sală,
când mi-am dat seama că voi fi judecat tot timpul comparativ cu ce-a
făcut Bela, cu ce-a făcut Marta, cu ce-a făcut Nadia… Chiar fiind de
un optimism exagerat, îmi dădeam două, trei… maximum două, trei luni de
stat pe-acolo, pe la Deva.
Era 1 aprilie, da.
Da, 1981. Copleşit de importanţa obiectivelor şi de această povară pe
care trebuia s-o duc în spate, că trebuie să duc mai departe
performanţele şcolii româneşti de gimnastică, performanţele obţinute de
Nadia, de Bela, mi-au creat o stare de spirit, să spunem, nu prea
confortabilă. Dar am reuşit…
Da. Foarte scurt, într-un timp foarte scurt, am reuşit să pricep un anumit joc. Şi pe fete, acei copii care erau în joc…
(...)
Citiţi interviul lui Marius Tucă cu Octavian Bellu in ediţia tipărită a www.jurnalul.ro de luni 27 octombrie 2008