MCV – Sperietoarea care nu mai sperie. Mecanism anacronic şi umilitor folosit pentru susţinerea relicvelor băsismului în Justiţie

Mecanismul de Cooperare şi Verificare pe Justiţie – MCV – a fost arătat României de multe ori pe post de pisică neagră. Sperietoarea a ţinut până când tot mai mulţi români au înţeles efectul pervers al verificărilor care semăna leit cu şmecheria stimulării măgăruşului de povară cu morcovul de care nu se putea apropia. Ani de zile raportorii de la Bruxelles notau progresele mici ale Justiţiei din România, dar marcau in extenso lipsa de fermitate a instanţelor, amestecul politicului în sistem. Senzorii de la Bucureşti alimentau nemulţumirea controlorilor care dădeau verdicte negative citite cu mare satisfacţie de un flăcău nesigur şi tulburat de la biroul secretarului general al UE, Catherine Day (la mulţi ani, doamnă Ecaterina, că a fost ziua dumneavoastră!).

Regimul Băsescu s-a folosit cu cinism de MCV pentru a-şi atinge propriile scopuri. Neclare la început, împachetate sub lozinca luptei anticorupţie, ţintele lui Băsescu, puse pe adversarii politici şi pe instituţiile de presă considerate critice, au fost “predate” instituţiilor abilitate. Monica Macovei, ca ministru al Justiţiei, a impus în colaborare strânsă cu Băsescu Traian, veritabile echipe de killeri în Justiţie. Formarea DNA ca principal mijloc de executare a dosarelor cu ţintă politică a fost posibilă prin susţinerea fără discernă mânt şi fără limită primită de la Bruxelles.

Mecanismul de Cooperare şi Verificare pe Justiţie a funcţionat într-un singur sens – cel de a supraaprecia rezultatele DNA, cauţionând de la nivelul Comisiei Europene excesele lui Daniel Morar, devenit, prin acordarea de mandate succesive şi prelungiri fără număr, executorul dorinţelor lui Băsescu şi cutia de rezonanţă a umorilor şi complexelor Monicăi Macovei.

Justiţia din România a fost judecată statistic, după numărul de capete căzute, fără ca Viviane Reding şi Catherine Day să reţină excesele procurorilor, caracterul părtinitor al acuzaţiilor şi, în mod suspect, fără să-şi pună întrebări publice legate de numărul uriaş de mandate de siguranţă naţională emise în România.

Ceea ce a lămurit definitiv populaţia din România faţă de interferenţa comisarilor europeni în deciziile Justiţiei controlate şi supravegheate de la Bruxelles a fost poziţia faţă de referendumul pentru demiterea lui Băsescu Traian.

Îmbrăţişând spaima transmisă de echipa falimentară de la CSM (Ghica şi Hăineală), primită cu braţele deschise de “raportori”, şi acceptând tezele “loviturii de stat” şi “acaparării Justiţiei”, Reding şi Day, împreună cu Macovei au format o tripletă de sprijin fără echivoc a lui Băsescu Traian.
Revenirea lui a fost considerată nu o înfrângere a voinţei populare, ci o”victorie” a statului de drept. Schimbarea politică din 2012 la nivel parlamentar şi guvernamental a mutat lupta băsiştilor pe meterezele Justiţiei. Bâlciul din CSM, cel legat de schimbarea ministrului Mona Pivniceru şi impunerea cu forcepsul la conducerea DNA a Codruţei Kovesi au fost momente salutate cu aplauze la Bruxelles.
MCV a mai avut un efect “benefic” – amânarea sine-die a admiterii României în spaţiul Schengen.

Mecanismul MCV – un mijloc perfid şi cu atât mai mult greu de contestat, fiind asumat de România – a devenit tot mai evident pârghia prin care băsismul, expresie a dreptei retrograde care domină instituţiile UE, şi-a menţinut poziţiile în interior cu un sprijin extern de tip colonialist.

Românii sunt edificaţi în legătură cu MCV, o instituţie care s-a dovedit opresivă, nesinceră şi periculoasă pentru democraţie. Inspectorii şi raportorii sunt primiţi de autorităţi cu zâmbet protocolar şi conduşi cu zâmbre la plecare. Un nou raport negativ se pregăteşte. Noutatea este că el nu mai sperie pe nimeni. A rămas o relicvă, ca o sperietoare de ciori într-o bostănărie, pe timp de iarnă.