"Răbdări prăjite" pentru îngerul blond

Meseria de părinte nu există. Există, în schimb, muncitori care o practică, dar fără calificare. Cine zice că te poţi califica înainte de a deveni părinte însemnă că nu a fost niciodată în această situaţie.

Regulile şi metodele de practică ale acestei meserii, concepute de unii specialişti, nu sunt decât şabloane informative. Nimic nu se potriveşte. Bine, în mare, poţi spune că lucrurile se nimeresc. Doar în mare! Problema este cum stai cu "în mic"! Acest "în mic", ce cuprinde şi teribila întrebare "de ce?", îţi face viaţa vraişte. Te împinge de la agonie la extaz în numai câteva secunde. Depinde de... câmpul muncii şi materialul de prelucrat. Fiecare părinte îşi vede copilul deosebit: frumos, cuminte etc. Iar când sunt micuţi, chiar că are dreptate.

OBIECTUL MUNCII MELE
Primul meu băiat, când era micuţ, era foarte frumuşel, ca o reclamă de pe cutiile de lapte praf. Blond, cu părul numai inele, cu ochii albaştri, roz în obrăjori şi cu o guriţă roşie ca o cireaşă. Era măricel pentru vârsta lui şi, ca orice copil crescut între bătrâni, cu un vocabular mai bogat. L-am dat la grădiniţă în ultimul an ca să fie bine pregătit pentru şcoală. Avea un program de masă bine stabilit, program de somn după-amiază şi de joacă. Seara, pe la ora 18:00, îl luam acasă. La masa de dimineaţă primeau lapte, gem, pâine cu unt, ceai, brânză telemea sau triunghiuri de brânză topită, o feliuţă de parizer, după cum era stabilit meniul.

Pe la ora 16:00, după ce se sculau, primeau o gustare, care consta în orez cu lapte, macaroane cu brânză, un măr, o plăcinţică etc. Prânzul era format din trei feluri. O supă sau o ciorbiţă la felul întâi, o mâncărică la felul doi şi desertul de la felul trei. Desertul ăsta era, de cele mai multe ori, nada care-i făcea pe cei mici să mănânce felurile principale fără prea multe cârteli. Consta într-un fruct, mai rar o prăjitură de cofetărie, dar mereu din cele preparate de bucătăreasa basarabeancă.

ZÂNA CEA BUNĂ
Femeia asta era înnebunită după copii şi le pregătea tot felul de prăjituri de casă. Avea, biata de ea, o poveste tristă şi se ostoia răsfăţându-i pe ai noştri. Când pregătea gogoşi, cornuleţe, poale în brâu, alivenci sau scovergi, ciorba şi mâncărica se topeau din farfurii, fără discuţii. Copiii erau fericiţi. Mirosul gogoşilor prăjite sau al cornuleţelor aromate îi îmbăta. Fiul meu era deosebit de atras de acest fel trei. Cum programul este program, când era acasă duminica, trebuia să-l respect, pentru a nu-i tulbura organismul. Aşa se face că sâmbăta, până noaptea târziu, trebuia să gătesc pentru ca duminica să ne putem relaxa împreună. Duminica se scula la ora programului normal, spre disperarea mea, care abia dacă apucam să dorm doar patru ore.

În duminica asta am mâncat câte un ou fiert, moale, cum îi plăcea lui, am băut un ceai şi a început să deseneze pe masa de la bucătărie. Eu am mai moţăit puţin. Apoi, am dat drumul la televizor ca să vadă emisiunea pentru copii şi pionieri. Nu dorea să meargă pe afară, spre bucuria mea ticăloasă. N-aş fi fost în stare să alerg după el atunci.

DEZAMĂGIRE, DAR ŞI EXTAZ
Timpul a trecut şi s-a făcut prânzul. Am pregătit masa. El s-a instalat comod şi a început să mă interogheze, pentru că eu am gătit noaptea, când el dormea şi nu ştia ce avea să mănânce. La grădiniţă, tovarăşa, pe care el o adora, le citea meniul, ca ei să ştie să le spună părinţilor ce au mâncat. Acum trebuia să-i spun, conform obiceiului de la grădiniţă. "Felul întâi ce avem?", mă întreabă el apăsat, ca un profesor arţăgos. "Supă cu găluşte", îi zic. "Felul doi?" "Chifteluţe cu sos!", îi zic eu şi aşteptam să fie încântat, pentru că ştiam că ambele feluri îi plăceau. "Da' felul trei?", îmi zise el cu înţeles de "lasă fleacurile".

Asta m-a iritat. Răăău de tot, mai ales că nici nu exista felul trei! I-am zis: "Răbdări prăjite!" şi am închis discuţia. Dragul de el s-a destins deodată şi s-a pus pe mâncat, fără să-şi ridice ochii din farfurie. Eu m-am calmat şi am mâncat o dată cu el. Supica, chifteluţele şi gata. M-am ridicat, am spălat vasele, am curăţat masa şi el nu dădea semn că ar vrea să plece. Îşi pusese o mânuţă pe obrăjor şi se rezemase în cot, aşteptând. "Ce faci? Du-te la culcare!", îl îndemn eu. "Păi, nu-mi dai?", mă întrebă el. Toată feţişoara lui exprima o mare dorinţă. "Ce?", întreb eu nedumerită. "Păi, n-ai zis...?", încearcă el să-mi amintească. "Răbdări prăjite...?", mai zise el cu o voce care însemna "prostuţă mică, ai uitat?".

Dacă s-ar fi prăbuşit blocul, nu ar fi avut acelaşi efect asupra mea. Simţeam că mor de necaz, de ruşine şi de multe altele. M-a durut sufletul la gândul că a stat în tot timpul ăsta cu sufleţelul agăţat de o vorbă aruncată în vânt. L-am dezamăgit! Gratuit, complet aiurea. Uitasem pentru moment că era doar un copil şi-mi părea tare rău. Mi-am revenit şi, ca să dreg busuiocul, i-am zis că le voi pregăti cât timp îşi face somnul de după-amiază, pentru că sunt foarte obosită. A acceptat. Eu am uitat de oboseală şi i-am făcut ceva prăjit: o minune de scovergi din care a mâncat extaziat.


Învârtită cu mac
Nordul Bucovinei, temeinic tipărit de tălpica austriacă, a ajuns să-nvârtă macul "pi moldovinieşti".
Aluat: 3 ceşti de făină, 1 ceaşcă de lapte, 2 ouă + 1 ou de uns la sfârşit, 1 pahar de zahăr tos, 1 linguriţă de drojdie, 3 linguri de untdelemn, 2 linguri de unt + 1 lingură de uns tava, 1 praf de sare.
Se amestecă toate şi se frământă până iese un aluat vârtos; se lasă să crească 2-3 ceasuri
Umplutură: 500 g seminţe mac, o ceaşcă de zahăr tos, două căni de lapte, miroase bune: zahăr vanilinat sau vanilie, coajă rasă de lămâie.
Macul se macină şi se pune la fiert până se leagă.
Când s-a închegat un pic, luăm de pe foc şi punem arome şi mai amestecăm.
Aluatul dospit se întinde foaie groasă de un deget, se netezeşte umplutura şi se învârte învârtita. Se unge cu unt o tavă mai adâncă, se potriveşte învârtita în formă de spirală, se unge cu ou, se dă la cuptor încins, cu foc iute, să crească dintr-o dată. După ce s-a-nfoiat, molcomim focul şi-l lăsăm să coacă învârtita până se rumeneşte. Bucovineasca "învârtită" e o bună ocazie să gustaţi un vin dulceag, o Grasă de la Cotnari, verde aurie şi uleioasă, cu miros amestecat de flori de tei şi frunze de nuc, de tămâie şi de piersică coaptă. Gustul e de asemenea complex şi somptuos, dulce-amar, cald ca miezul soarelui. Rar vin, nobil, ce trebuie gustat, cu solemnitate, iar nu băut, că-i păcat (şi te şi îmbată, de nu ştii cum te cheamă şi cât ai să boleşti...)