D-ALE MESERIEI - Marcel Pavel: "Tobeloooooor, tobelooooooor"

În primii ani după Revoluţie, când exista o ofertă de spectacole de bar şi cabaret, Marcel Pavel (foto) cânta seară de seară într-unul dintre cele mai stilate baruri de noapte, al Hotelului Intercontinental, din Bucureşti.

Cum, pe vremea aceea, stresul nu era o constantă a vieţii artistice, noaptea târziu, după spectacol, instrumentişti şi solişti se strângeau în jurul unei mese, la un pahar cu Martini sau o ceaşcă de ceai: Marin Petrache Pechea, Sanda Ladoşi, Elena Cârstea, Cornel Verban, Marcel Pavel etc. Era o atmosferă caldă, plină de bună dispoziţie, în care nimeni nu făcea nimic mai mult decât să se bucure de prezenţa celuilalt... şi de limba ascuţită a lui Marcel Pavel. Într-una dintre seri, o mână de lăutari s-a aciuat la masa artiştilor. Lăutarii, care îl priveau cu oarecare invidie pe Marcel Pavel, auziseră că, înainte de a fi solist, artistul activase ca baterist. "Nu ne cânţi şi nouă ceva la tobe?", l-a întrebat unul, mai tupeist. Marcel a încercat să schimbe vorba, să răspundă cu o glumă, dar degeaba. "Nu ştie, mă, nimic. Lasă omu-n pace! Nu vezi că nu ştie?!", i-a răspuns un alt lăutar, făcându-i jocul confratelui. "Bine, frăţioare, vrei să cânt la tobe? La tobe cânt! Dă beţele-ncoace!" Marcel prinde beţele, se ridică de la masă, urcă pe scenă şi se propteşte în picioare, în faţa setului de tobe. Pocneşte beţele între ele de trei ori, ritmic, şi începe să cânte, dirijându-se cu beţele cu care ar fi trebuit să bată: "Tobeloooooor, tobelooooooor, măi tooooobeeeeeloooooor". După care, cu o atitudine de maxim profesionalism, se întoarce spre lăutari şi zice, în hohotele de râs ale artiştilor: "Doriţi şi refrenul?".