Luminiţa Dobrescu a avut o fermă cât un sat

O cheamă Luminiţa, pentru că avea ochii negri şi luminoşi. O mai cheamă Hortensia, pentru că în ziua în care s-a născut, 5 iunie, tatăl ei a venit cu un buchet mare de hortensii. Mama ei şi-a pierdut soţul în ziua în care împlineau 50 de ani de căsnicie.

PEDEAPSĂ - A fost condamnată la zece ani de închisoare politică

O cheamă Luminiţa, pentru că avea ochii negri şi luminoşi. O mai cheamă Hortensia, pentru că în ziua în care s-a născut, 5 iunie, tatăl ei a venit cu un buchet mare de hortensii. Mama ei şi-a pierdut soţul în ziua în care împlineau 50 de ani de căsnicie.

• Jurnalul Naţional: Aţi câştigat Cerbul în 1969, deşi aţi intrat în concurs de pe banca de rezerve?

Luminiţa Dobrescu: Aşa e! O comisie trebuia să aleagă o reprezentantă pentru România. Erau Anda Călugăreanu şi Mihalea Mihai, iar eu intrasem ca rezervă. Totuşi, s-a hotărât să fim toate trei în concurs. Nu credeam că voi câştiga. De fapt, nimeni nu se aştepta... Eu debutasem în 1965 la Televiziunea Română cu un cvartet de muzică populară...

• Au urmat ofertele. Aţi obţinut un contract cu o casă de discuri din Germania?

Da, printr-o cunoştinţă de-a mea de la Berlin, fiica compozitorului de operetă Eduard Künneke, o mare personalitate germană, am ajuns la o casă de discuri. Am dat o probă şi am obţinut contractul. N-am avut vânzări de milioane, pentru că nu eram o vedetă, ca în România. Am jucat şi în două filme de televiziune, un fel de telenovele, am avut multe spectacole cu Orchestra Radiodifuziunii din Berlin. Am avut succes. M-am simţit în Germania mai acasă decât în ţara mea. 

• Aţi ales Berlinul, cu toate că aveaţi un soţ în România?

Da. Nu eram aşa fericită. La început nu am vrut să rămân definitiv. Părinţii se aflau în România şi ştiam că vor începe represaliile asupra lor. Ceea ce s-a şi întâmplat. Soţul meu a divorţat, iar eu am cerut azil politic, care a durat şapte ani.

• Aţi obţinut cetăţenia germană?

Cu brio! Mă gândeam cu strângere de inimă la familia mea, care avea de suferit în ţară. Am revenit în România abia în primăvara anului 1988, când se zvonea că se va întâmpla ceva. Am riscat şi m-am întors. După ce soţul meu a intentat divorţul, eu fusesem condamnată la zece ani de închisoare politică. Îmi era frică, dar trebuia să-mi văd părinţii. Am stat doar 24 de ore. După 1990 am tot revenit în România.

• Părinţii mai trăiesc?

Din păcate, nu. Tata a murit acum 14 ani, în ziua în care părinţii mei împlineau 50 de ani de căsnicie. Iar pe mama am pierdut-o anul trecut. 

Nu are soţ, ci partener

• Din Berlin v-aţi mutat în Italia?

După ce am stat în Germania, din 1970, eu şi cu partenerul meu de viaţă ne-am cumpărat, în 1984, o fermă în Toscana. Avea 65 de hectare de pământ. Era un sat întreg. Aveam 35 de hectare de pădure, aveam patru hectare de viţă-de-vie şi 2.000 de măslini. Produceam vin şi ulei de măsline. Casa era imensă, avea 1.000 de metri pătraţi. Era o fostă mănăstire, veche de 1.000 de ani. Noi am cumpărat-o de la o familie de medici germani cu un milion de mărci. La început făceam naveta Berlin – Toscana de patru-cinci ori pe an. Două familii de ţărani lucrau la ferma pe care, mai târziu, am transformat-o în hotel. Nu mai aveam timp de nimic! A trebuit să vindem totul în 2003! Profitul a fost mare. Mai bine nu discutăm (râde)...

• Aveţi un partener de viaţă, nu un soţ?

Nu am o părere prea bună despre căsnicie şi, de aceea, nu ne-am căsătorit. Este neamţ, berlinez, şi are foarte mult umor. Împreună cu el am văzut toată lumea. N-am fost în Australia şi India, în rest am vizitat tot. Poate că am fost puţin egoistă, dar am vrut să-mi trăiesc viaţa. Din această cauză, n-am făcut copii.

• Am aflat că sunteţi negustor de antichităţi...

Am studiat în această viaţă tot ce se putea despre artă. Încă din România pictam. La Berlin, în 1977, am avut o expoziţie din icoane pictate pe sticlă. Am vândut foarte multe, iar banii i-am dat Consulatului Român pentru a-i ajuta pe românii mei după marele cutremur. M-am specializat în arta germană: porţelan berlinez, tablouri,  mobilă din secolele XVII-XVIII. Înainte de a-l cunoaşte pe partenerul meu, domnul Fischer, care este colecţionar, aveam o pasiune pentru bijuteriile vechi. Am fost prietenă zece ani cu Adrian, fratele marelui pianist Eugene Cicero, care era colecţionar de artă japoneză.

• Colecţionarii v-au colecţionat...

Da... (Râde)

“Mă mulţumesc cu puţin”

• Când aţi devenit colecţionar?

După ce am ajuns în Berlin. Auzisem că la Lisabona există un anticar-bijutier. A avut încredere şi a deschis seiful, unde se afla comoara lui. Am găsit o broşă de Tiffani care reprezintă doi ciorchini de struguri, din perle naturale, iar frunzele sunt lucrate în platină şi bătute în diamant. Este o operă de artă! Am cumpărat broşa cu 5.000 de mărci. Acum valorează şi 200.000 de euro.

• Sunteţi fericită?

Da. Am tot ce-mi trebuie. Sunt încă foarte sănătoasă. Mă mulţumesc şi cu foarte puţin. Dacă îmi daţi un covrig şi mie îmi place, sunt fericită! Nu trebuie neapărat să-mi oferiţi un pahar de şampanie. Mă consider o persoană norocoasă. Stăteam în grădina mea, de la Milano, admirând lacul Maggiore şi Alpii înzăpeziţi. Mă gândeam ce noroc am să trăiesc într-un asemenea ambient. Acesta este raiul meu!