Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Prietenul meu a vrut să se sinucidă. Mi-a povestit întâmplarea asta de mai multe ori, în fel şi chip, pentru că despre moarte poţi vorbi oricum şi oricât fără teama că vei greşi. La urmă, ea va şterge totul.
De fiecare dată îmi relata întâmplarea diferit, cu adaosuri, cu reinterpretări şi cu explicaţii noi, după cum i se mai lămurea şi lui câte ceva din gestul fatal pe care a fost cât pe ce să-l facă într-o cumpănă a vieţii lui. Nici acum, după ani de zile de când tot scobeşte în străfundurile tari ale acelui gând necurat, nu a ajuns încă la o formă definitivă a poveştii lui. Cine ar putea spune totul despre moarte? Dar, în linii mari, acum lucrurile s-au cam clarificat. Cel puţin faptele au căpătat un contur definitiv - şi nu neapărat întocmai cum au fost, ci mai degrabă cum a acceptat în cele din urmă prietenul meu să le prezinte; cât despre interpretări, acestea nu se vor fixa niciodată într-o formă anume. Moartea, mi-a zis prietenul meu, nu e o încremenire, ci un şir nesfârşit de schimbări. Când baţi în clopotul ei, de fiecare dată sună altfel.
Totul a început în ziua când l-a părăsit soţia. A plecat dimineaţa la serviciu, bucuroasă, chiar l-a îmbrăţişat, şi nu s-a mai întors nici măcar să-şi ia nişte haine. L-a sunat seara să-i spună că iubeşte pe altcineva, de mult, şi că îl părăseşte. Fără nicio explicaţie. Fata lor, aproape majoră, era în tabără. Nu ştia nimic. Când s-a întors, a ales, tot fără nicio explicaţie, să rămână cu el.
Prietenul meu o iubea pe fugară. În felul lui: adânc şi discret, fără acele revăsări de tandreţe, câteodată ridicole, despre care îndeobşte se crede că arată o mare iubire, dar care de multe ori nu fac decât să acopere lipsa ori puţinătatea ei. A suferit. Tot aşa, în tăcere, sângerând. Nici măcar n-a încercat să o întrebe de ce l-a părăsit. El nu-şi găsea vină sau încă nu venise timpul să şi-o recunoască. Nu şi-au mai vorbit niciodată, nici măcar la divorţ, singura dată când s-au mai întâlnit. Pare neverosimil, dar eu ştiu că aşa este. Ne cunoaştem de mult şi nu ne ascundem nimic.
Și-a crescut singur fata într-o superbă sforţare de a-şi arăta lui în primul rând că este capabil de un lucru atât de dificil, fetei - cât de mult o iubeşte, iar fostei soţii - ce bărbat plin de calităţi a părăsit. Fata a crescut, s-a măritat, şi el a rămas singur-singurel. Acea singurătate fără ieşire, când ajungi să îţi faci din tine însuţi un tovarăş ca să ai pe cineva alături, împreună cu care să răzbaţi de la o zi la alta.
Gândul sinuciderii i-a venit în ziua când a ştiut că ea nu se va mai întoarce. Nu când i-a zis ea, ci când a simţit el asta. Într-un moment anume, înainte de divorţ, la câteva luni după plecarea ei. Dacă nu ar fi fost fata, atunci şi-ar fi tăiat venele - aşa hotărâse că va fi: cu lama, scurt, în cada plină cu apă, beat criţă. Îşi iubea copila, trebuia să aibă grijă de ea, să o susţină până va putea sta pe picioarele ei, şi asta îi dădea un rost, îl ţinea în viaţă. Când a plecat şi fata, la casa ei, momentul final sosise.
În seara aceea, după ce s-a îmbătat, a sunat-o. Din cadă, cu telefonul într-o mână şi cu lama în cealaltă. Voia să îi spună ce are de gând să facă. Însă când i-a auzit vocea s-a întâmplat ceva în mintea lui. I-a urat doar noapte bună şi a închis. Apoi a ieşit din cadă şi a pus lama la locul ei, în dulăpiorul de lângă oglindă. Nu teama de moarte l-a oprit, că nu se mai temea de ea de când nu mai avea nimic de primit de la viaţă, sau aşa credea el, ci altceva. Anume că nu putea să o lase pe fiica lui cu ruşinea unui tată laş, mort în chip penibil la beţie. Trebuia să fie un gest lucid şi bine argumentat. Voia o ieşire demnă din viaţă şi, credea el, asta însemna să arate că altfel nu se putea, că sinuciderea era singura rezolvare. Îi era dator măcar cu atât fiicei lui, poate şi nepotului de câteva luni... A început atunci să scrie un bilet de adio. A scris la calculator, scria şi bea, până când vodca, în două cu lacrimi, l-a trântit cu capul pe masă, într-o inconştienţă prelungă şi izbăvitoare.
Când s-a trezit şi a recitit ce scrisese la beţie, i s-a părut că nu explicat îndeajuns de bine. Fiica lui n-ar fi înţeles pe deplin de ce s-a sinucis. S-a apucat să rescrie şi toată ziua nu s-a mai desprins de birou. Nici a doua zi n-a fost mulţumit. Iar a intrat în text, în ziua următoare iar, şi tot aşa, zi de zi, vreo trei luni de zile a scris întruna, nici n-a mai ieşit din casă. Din moment ce urma să moară, de ce să se mai ducă la serviciu? Redacţia în care îşi mâncase tinereţea mâzgălind mereu aceleaşi ştiri n-avea decât să se ducă dracului cu şefi cu tot. Trăia din nişte bani puşi deoparte pentru fiică-sa; i s-a părut mai important atunci să-i lase o amintire frumoasă şi o viaţă fără frământări - de ce? cum? eu ce-aş fi putut face? -, decât nişte bani.
Biletul de adio se transformase încet-încet într-un text de câteva sute de pagini. Reuşise până la urmă să spună toată povestea de dragoste dintre el şi fosta lui soţie, din adolescenţă până în ziua plecării ei inexplicabile. Oricine ar fi văzut, citindu-i textul, că el nu putea ieşi din povestea aceea tristă decât prin sinucidere. Nimeni nu l-ar mai fi condamnat pentru decizia lui. Scrisese de parcă după moarte avea să mai rămână totuşi pe pământ şi să vadă tot ce se întâmplă, să audă tot ce se spune despre el. S-ar fi spus numai lucruri frumoase. De-acum putea să se sinucidă. Însă iar a mai amânat momentul pentru că nu îi plăcea cum sună povestea. Spunea tot ce trebuia să spună, dar parcă îi mai trebuia ceva. Mai avea nevoie de îndreptări pe ici-pe colo, de puţină culoare în cuvinte, de un tremur, de o sclipire. Trebuia să lase un text frumos. Nu voia să se spună după moartea lui că a fost un ziarist anost, o biată maşinuţă de retuşat ştiri ce veneau gata scrise de la birourile de presă. Și atunci iar a luat textul la puricat. Știa că va muri şi că nu va mai putea îndrepta nimic după aceea, că aşa va rămâne în memoria fiicei lui, poate şi a fostei soţii, iubirea vieţii lui: cum scrisese el acolo. Și nu era loc de nicio scăpare.
Începuse biletul prin noiembrie. Anul următor, prin mai, i s-a părut că nu mai avea nimic de schimbat. Acolo era el, cel adevărat, în povestea aceea, şi aşa urma să rămână în ochii fiicei lui. Venise, aşadar, momentul să se sinucidă. Într-o dimineaţă a printat totul şi a lăsat maldărul de foi pe birou. A ieşit să se plimbe. De fapt, a stat toată ziua pe o bancă, în parc, fără să se gândească la nimic, fără nicio tresărire. Parcă, scriind, scosese totul din el şi rămăsese acolo, în text, iar pe bancă nu mai era decât un înveliş inutil, planificat la distrugere în acea noapte. În parc, viaţa aluneca pe lângă el fără să-l atingă. Acasă totul era pregătit.
Când s-a întors, decis să-şi încheie zilele, a văzut manuscrisul pe masă. A vrut să-l pună undeva mai la vedere. L-a răsfoit puţin din picioare. Apoi s-a aşezat şi a început să citească întâi pe sărite, pe urmă pagină cu pagină. Atunci, recitind pagini pe care aprope că le ştia pe de rost, dar i se păreau ca noi, şi-a dat seama că foile acelea l-au ţinut atâta timp în viaţă şi că nu trebuie să moară pentru că, uite, are un rost pe lumea asta: să scrie.
Povestea e destul de veche. Și prietenul meu trăieşte şi astăzi, scrie, şi fiecare rând scris e o sinucidere amânată. Nu vă întrebaţi cine e, nu-l căutaţi. Pentru că prietenul meu e imaginar, ar putea fi oricine, aş putea să fiu chiar eu, iar povestea asta am trăit-o eu însumi sau doar am am scris-o cândva, nici nu mai sunt sigur de asta şi oricum nici nu mai contează.
_____________________________
Articolele publicate de Viorel Ilişoi în ciclul Veste, poveste:
1, Lăsați copiii să fugă de-acasă!
2, O fleică de bancher
3, “Luceafărul”, probă atletică
4, Nenea Dumitru, nemuritorul
5. Tata mă așteaptă zilnic în oglindă
6. Cel mai iubit poet din Botoşani
7. Forţa cuvântului scris
8. Moş Vasile şi ruşii
9. Cântă, zeiță, mania ce prinse poporul...
10. O poveste de Paşte
11. Celebrul anonim
12. Moartea lui Costică Vulpoi
13, Reporterul şi prepoziţia
14. Ce votări erau odată!
15. Limbajul politic
16. Să spunem poveşti!
Citește pe Antena3.ro
