Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Nu ştiu la ce sunt bune poveştile. Sunt atâtea lucruri care îmi plac şi nu îmi bat capul să aflu dacă şi în ce fel sunt bune la ceva, dacă nu cumva tocmai ăsta o fi rostul lor: să placă. Actul povestirii e firesc şi total ca sărutul, nu trebuie să-l analizezi în fel şi chip în timpul actului, ci să-l trăieşti, să i te dai cu totul.
Atitudinea asta faţă de poveşti mi-am format-o de mic, ascultând seara poveşti de la mama, de la fraţii mei. Nu aveam lumină electrică. De cum apunea soarele, intram în lumea poveştilor. Apoi, la rândul meu am spus poveşti. Când fiica mea era mică-mică, avea trei ani, îmi cerea să îi recit iar şi iar “Moartea căprioarei” şi “Mistreţul cu colţi de argint” şi de fiecare era la fel de emoţionată, fără să înţeleagă mare lucru din sensul profund al acestor capodopere, abia de atingea epiderma lor narativă, dar ei îi plăcea să asculte, mie îmi plăcea să îi recit şi asta ne era destul. Nu mi-am pus niciodată problema dacă acele două poeme uriaşe sau altele pe care i le recitam, toate conţinând o poveste, erau potrivite cu vârsta ei pentru că mi se părea - şi mi se pare şi acum – că poveştile nu au vârstă şi nici vârsta ascultătorilor nu contează. Sunt poveştile doar pentru copii? Dar într-un fel anume suntem copii până murim, deci inima noastră rămâne deschisă. Unora le moare copilul din ei prea devreme şi atunci mor şi ei fără să-şi dea seama.
Am îmbătrânit, dar încă îmi mai place să spun poveşti. Tot fără altă motivaţie decât lucrul în sine: pentru că îmi place să le spun şi pentru că încă mai găsesc copii de toate vârstele cărora le place să le asculte. Poveştile mele de azi nu mai sunt cu zâne şi cu Feţi-Frumoşi, ci îmbracă pielea umedă a realităţii care se naşte clipă de clipă lângă noi. Dar forţa unei poveşti nu stă în personajele sale, ci în trăirile pe carele provoacă. Nu cred în justificările didactice, că un copil ar învăţa ceva din poveşti. La şcoală, acea întrebare chinuitoare de la sfârşitul poveştii: “Ce învăţăminte se desprind de aici?” cădea întotdeauna ca un ciocan, rupea vraja poveştii şi mă speria. Dar cred cu tărie în trăirea poveştii. Copilul – chiar şi cel din sufletul unui adult – accede mai uşor la emoţia poveştii decât la învăţămintele ei – care, cum zice şi obsedanta întrebare, se desprind… şi plutesc departe… ca nişte obiecte pierdute în spaţiu. Lucrul ăsta simplu îl afli când simţi cum te strânge de mână copilul căruia îi spui o poveste, când copilul dintr-un adult scoate un deget mic, de rouă, prin ochii lui obosiţi.
Povestea provoacă o stare. O trăieşti într-un fel. Şi această trăire te construieşte într-un fel anume, nu învăţămintele pe care le enumeri bucuros pentru o notă bună: asta, asta şi asta. Lucrurile bune le înveţi de la părinţi şi de la cei din jurul tău, nu de la Făt-Frumos. Vraja asta a poveştii, venind mereu peste tine, trăind-o mereu, te modelează aşa cum apa face apa cu piatra peste care curge: încet şi definitiv. De această trăire formatoare mă tem că nu mai sunt capabili copiii crescuţi fără poveşti. Nici de legătura tainică dintre povestitor şi ascultător. Şi nici de bucuria de a şterge pentru o clipă linia dintre vis şi realitate.
Nu vi se pare că suntem o ţară de oameni bătrâni? Să stingem lumina măcar o seară în România şi să spunem poveşti.
_____________________________
Articolele publicate de Viorel Ilişoi în ciclul Veste, poveste:
1, Lăsați copiii să fugă de-acasă!
2, O fleică de bancher
3, “Luceafărul”, probă atletică
4, Nenea Dumitru, nemuritorul
5. Tata mă așteaptă zilnic în oglindă
6. Cel mai iubit poet din Botoşani
7. Forţa cuvântului scris
8. Moş Vasile şi ruşii
9. Cântă, zeiță, mania ce prinse poporul...
10. O poveste de Paşte
11. Celebrul anonim
12. Moartea lui Costică Vulpoi
13, Reporterul şi prepoziţia
14. Ce votări erau odată!
15. Limbajul politic
Citește pe Antena3.ro
