D. avocat Radu D. Rosetti, cunoscutul şi apreciatul scriitor, a ţinut aseară la Ateneu, în faţa unei săli arhipline, o foarte interesantă conferinţă despre Cremaţiune. “Gândul morţii a fost întotdeauna preocuparea unei bune părţi din cugetători şi scriitori, în decursul vremii, şi conştiinţa acestui obştesc sfârşit la om e semnul care-l deosebeşte pe el de animal. Gândul acesta, spune conferenţiarul, m-a preocupat foarte de timpuriu şi dacă la vârsta de 20 de ani el mi-a inspirat o poezie, la 40 de ani, azi, mă face să ţin această conferinţă.” (...) Dacă, văzută cu ochi de poet, continuă d. Rosetti, moartea poate inspira gânduri nobile şi te face să filosofezi, înhumarea, privită cu răceală, apare ca ceva hidos şi cu desăvârşire inestetic. “Eu, spune conferenţiarul, fac astă-seară operă de propagandă, susţinând că cremaţiunea e preferabilă înhumării.
Istoricul cremaţiunii, în România
Chestiunea cremaţiunii cadavrelor a fost agitată în ţara noastră pentru întâia oară în anul 1857, de către un anonim; în 1874, răposatul dr. Felix atinge şi el această chestiune într-un articol publicat în revista Columna lui Traian. În anul 1877, d. profesor dr. Istrati expune şi d-sa această chestiune, într-o lucrare care avea ca titlu “despre depărtarea cadavrelor”, şi care lucrare era dedicată “celor care-şi iubesc ţara şi care lucrează pentru binele ei”. Conferenţiarul face apoi istoricul practicării sistemului arderii cadavrelor în decursul vremilor (...).
Legile omeneşti, legile divine
“Trebuie să se ştie că legea civilă, legea omenească, nu opreşte arderea cadavrelor. Legile divine, cărţile sfinte ale creştinismului, nu sunt nici ele împotriva cremaţiunii. Clericii catolici, adunaţi în congres internaţional la Zürich, în 1874, în zilele de 7 şi 10 martie, s-au declarat cu desăvârşire toţi pentru cremaţiunea cadavrelor. (...) Cultul morţilor nu primeşte nici o lovitură prin practicarea cremaţiunii. (...). Există o singură obiecţiune care se poate face, dar şi la aceea se poate răspunde: admiţând că se bănuieşte că un mort, al cărui cadavru a fost ars acum câţiva ani, a fost victima unei otrăviri; dar medicina legală încă poate face investigaţiuni, deoarece sărurile se păstrează în cenuşa rezultată prin ardere. (...) De altfel, la noi, d. dr. N. Minovici, şi fratele d-sale, d. M. Minovici, directorul serviciului sanitar, sunt doi sprijinitori ai arderii cadavrelor.”
De la huiduieli la aplauze
“Mi s-a spus, adăugă d. Rosetti în partea ultimă a conferinţei sale, că la 1874, când d. dr. Istrati a vorbit despre cremaţiune, a fost huiduit. Am bucuria să constat că ceea ce era odată primejdios nu mai e azi primejdios. Ca dovadă, marele număr al dv., cei care asistaţi, şi al numeroaselor persoane de seamă din ţara noastră pe care le-am consultat şi s-au declarat pentru cremaţiune”. (...) Numerosul şi distinsul public auditor a aplaudat călduros pe distinsul conferenţiar.
(Din “Universul”, 12 martie 1913; texte selctate de Magda Cristina Ursache)