Astăzi e ziua ta... Constantin Stan!

Scriitorul Constantin Stan îşi sărbătoreşte mâine ziua de naştere. Îi urăm "La mulţi ani!".

"Scrisul mi-a fost singurul refugiu..."
"În două etape ale vieţii ne bucurăm că a mai trecut un an; la tinereţe, când ne grăbim, într-o superbă inconştienţă, să irosim timpul, sperând noi că viaţa ne va aduce întâmplări refuzate până atunci, şi la bătrâneţe, când nu numai fiecare an, ci şi fiecare zi este o victorie a fiinţei noastre asupra fragilităţii şi puţinătăţii timpului ce ni s-a dat. În rest, şi mai ales la deplina maturitate, trecerea asta ni se aşază ca o piatră în rucsacul tot mai greu cu care urcăm muntele. Şi tot acum nu mai aşteptăm ziua de naştere, Revelionul sau altă sărbătoare spre a ne evalua greşelile (multe) şi izbânzile (puţine), defectele (împovărătoare) şi calităţile (atât de greu vizibile uneori şi pentru noi, nu numai pentru cei din jur).

Tot mai des conştientizez că scrisul mi-a fost singurul refugiu, reazem şi prieten adevărat, având tăria de a nu-l trăda şi de a nu mă trăda în momentele de mare cumpănă omenească. Decernarea premiului Academiei Române pentru romanul «Gerrda» nu are echivalent, ca bucurie şi împlinire, în viaţa mea obişnuită. Este o carte pe care am simţit-o de la bun început ca fiind una importantă, am avut răbdarea de a o şlefui, secvenţă cu secvenţă, frază cu frază, cuvânt cu cuvânt, mai întâi în minte vreme de 23 de ani.

De altfel, toate cărţile mele sunt scrise în acelaşi fel. Ani întregi, un nume, o întâmplare, o idee capătă formă, concreteţe pas cu pas în mintea mea. De aceea poate rămân în urmă cu ceea ce se petrece în jurul meu, şi reacţiile mele par că vin de undeva de departe, neştiute şi deci neînţelese de celălalt. Rar se întâmplă ca omul şi scriitorul Constantin Stan să fie în armonie. E mereu un decalaj, trăind ei uneori în timpi diferiţi, în valori şi chiar reacţii diferite.

O zi pierdută înseamnă, acum, pentru mine o zi în care omul a acaparat scriitorul, l-a înfundat, l-a scufundat în măcinările, mizeriile zilnice. Din fericire, în ultima vreme, voinţa de a trece peste ceea ce i s-a dat de dus omului a fost mai puternică decât copleşirea posibil generată de cele ce i s-au dat de dus. Nu am mai scris de mult cu atâta constanţă. Am terminat romanul «Gde Buharest», experienţă şi meditaţie asupra celor trăite în comunism, sunt pe punctul de a termina un altul, «în care dragostea seamănă cu moartea», şi el purtat vreme îndelungată în minte şi care s-a cristalizat acum pentru că, parafrazându-l pe Matei Caragiale, sunt întâmplări care se întorc din când în când, straniu, misterios din alte locuri şi din alte vremuri doar spre a ne arăta că nimeni nu poate sări peste umbra (destinul) ce i s-a dat.

Nu îmi pun niciodată probleme de genul «ce-aş schimba dacă-ar fi să o iau de la capăt». Suntem produsul zodiei sub care ne naştem, familiei şi mediului în care am trăit, valorilor, temerilor, frustrărilor care ne-au dominat existenţa. Le putem schimba pe toate? Ar însemna să fim alţii. Alţii, dar cu alte angoase, alte dezamăgiri, alte bucurii ori necazuri. Şi acest altul ar vrea să fie un altul şi aşa mai departe. Existenţa, existenţa noastră, este departe de a fi una perfectă, ideală. Singurul lucru la care putem aspira este să ne-o facem suportabilă, înţelegând că răul şi binele, iluzia şi dezamăgirea, frumosul şi urâtul sunt de nedespărţit atâta vreme cât suntem vii."