Duminica Sfintei Cruci şi înjumătăţirea Postului Mare

Cea de-a treia duminică din Sfântul şi Marele Post este închinată Sfintei Cruci. Evanghelia Duminicii Sfintei Cruci ne vorbeşte despre semnul biruinţei, prin cuvântul Mântuitorului Iisus Hristos: “Şi chemând la Sine mulţimea, laolaltă cu ucenicii Săi, le-a zis: «Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Că tot cel ce va voi să-şi scape viaţa, o va pierde; iar cel ce-şi va pierde viaţa pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela o va mântui. Că ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă şi să-şi păgubească sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Că tot cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele în neamul acesta desfrânat şi păcătos, de acela şi Fiul Omului Se va ruşina când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinţii îngeri»” (Marcu, 8, 34-38). “Deşi textul Evangheliei acestei duminici este relativ scurt, el este foarte bogat în înţelesuri duhovniceşti legate atât de taina vieţii creştine, în general, cât şi de perioada aceasta a Postului Sfintelor Paşti. Textul Evangheliei reprezintă o iniţiere, o luminare a credincioşilor în urcuşul lor spre Înviere, spre Sfintele Paşti. (...) există o singură modalitate, o singură cale spre mântuire – aceea de a ne uni cu Dumnezeu. (...) Iată de ce perioada Sfântului şi Marelui Post al Sfintelor Paşti este un timp sfânt în care ne dezlipim, prin post şi pocăinţă, de ceea ce este rău în viaţa noastră, de ceea ce este păcat şi moarte ca despărţire de Dumnezeu, şi să ne unim cu Hristos prin rugăciune şi fapte bune. Ne unim cu Hristos prin spovedanie, prin împărtăşanie şi prin toată fapta cea bună. (...) Evanghelia Duminicii Sfintei Cruci ne îndeamnă să asumăm şi să purtăm crucea vieţii noastre şi să facem din ea drum spre înviere, adică prilej de apropiere şi de unire cu Hristos Cel Răstignit şi Înviat”, spune Preafericitul Părinte Patriarh Daniel în volumul “ Foame şi sete după Dumnezeu - înţelesul şi folosul postului”.

Postul Mare se înjumătăţeşte duminică şi, precum atară Alexander Schememann în lucrarea “Postul Mare”, efortul fizic şi duhovnicesc, în situaţia în care este serios şi consistent, începe să se facă simţit. “(...) povara lui devine din ce în ce mai apăsătoare, oboseala noastră mai evidentă. Avem nevoie de ajutor şi de încurajare. Pe de altă parte, suportând această oboseală, escaladând muntele până la acest punct, începem să vedem sfârşitul pelerinajului nostru şi razele Paştilor crescând în intensitate. Postul Mare este propria noastră răstignire, experienţa noastră limitată, aşa cum este, a poruncii Lui Hristos auzită în prima Evanghelie a acestei duminici: «Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.» (Marcu, 8, 34) Însă nu ne putem lua crucea şi să-I urmăm Lui Hristos dacă nu avem Crucea Sa, pe care a luat-o asupră-Şi spre a ne mântui. Crucea Lui este cea care ne mântuieşte, nu a noastră. Crucea Lui este cea care dă nu numai sens, ci şi putere altora”. (Alexander Schememann, “Postul Mare”).

Duminica Sfintei Cruci este una specială. La slujba Privegherii acestei zile, se obişnuieşte ca, după Doxologia Mare, într-o procesiune solemnă, Sfânta Cruce să fie adusă în mijlocul bisericii, unde rămâne întreaga săptămână. Tema Sfintei Cruci este prezentă şi în imnologie, Crucea fiind semn al victoriei, al biruinţei, al bucuriei.

Presfinţitul Părinte Calinic Botoşăneanul explică în volumul “Triodul – Golgota Pocăinţei”: “ La Ierusalim, prăznuirea Sfintei Cruci în a treia duminică din Postul Mare se intitula în secolul al XIII-lea «Praznicul celei de-a treia închinări a Crucii» (Makarios Simonopetritul – Triodul explicat). Sărbătoarea completă a praznicului Înălţării Sfintei Cruci din 14 septembrie şi cel al procesiunii Sfintei Cruci din 1 august, care amintea de victoria împăratului Heraclie asupra perşilor şi de întoarcerea Sfintei Cruci la Ierusalim, în anul 630. De fapt, această a treia venerare aminteşte de transferul  de la Ierusalim la Apameia a unui fragment din Sfânta Cruce; patriarhul Ierusalimului a dăruit relicva episcopului Alpheios al Apameiei, pentru construirea unei biserici, probabil închinată Sfintei Cruci. Dintr-o omilie a patriarhului Gherman aflăm că între anii 715-730 sărbătoarea se prăznuia în cea mai mare parte a Imperiului de Răsărit. Dincolo de această motovaţie istorică a praznicului, Sfânta Cruce este pedagog spre Înviere. Adevărul Învierii a atras după sine cinstirea Sfintei Cruci, adică lumina Învierii a adus şi strălucirea Crucii. Ştiut este faptul că dacă actul Răstignirii pe Cruce n-ar fi fost urmat de Înviere, Crucea – obiect de dispreţ în antichitatea greco-romană - n-ar mai fi dobândit însuşirea de altar de jertfă sfinţit cu sângele Lui Hristos şi n-ar mai fi fost cinstită prin închinare, în Biserică.”