"Imnul" violenţei, un strigăt de "ajutor"

Teatrul Metropolis ne-a invitat de curând la spectacolul "Ajutor" (Imnul). Un fragment desprins din imediata realitate. O piesă de teatru cu o poveste care depăşeşte orice grupaj de "ştiri de la ora 5"...

Teatrul Metropolis ne-a invitat de curând la spectacolul "Ajutor" (Imnul). Un fragment desprins din imediata realitate. O piesă de teatru cu o poveste care depăşeşte orice grupaj de "ştiri de la ora 5"...


Dacă v-aţi imaginat vreodată că doar ţăranul român munceşte pe câmp şi când ajunge acasă obosit după prea multă "pălincă" îşi bate soţia, ori că un bucureştean rafinat, educat nu ar fi niciodată violent, cu siguranţă vă înşelaţi. Nu depinde de statutul social. Nici de câţi bani ai în cont. Nici măcar de o educaţie aleasă... Nu depinde de nimic. Pur şi simplu ne naştem cu ea. Violenţa apare peste tot. Sub cele mai diverse forme: la televizor, în ziare, în familie, până şi în desenele animate. Din păcate, face parte din noi. Poate că este cel mai mare defect cu care am fost "înzestraţi" de Dumnezeu. Violenţa se vede, se trăieşte şi cel mai rău este că se simte...


LUMINA DIN "GUNOI". Spectacolul "Ajutor" (Imnul), inspirat după "Imnul" lui Schwajda György, vorbeşte limpede despre tot ceea ce înseamnă violenţă şi despre consecinţele acesteia.
O familie de unguri, în preajma Sărbătorilor de iarnă. Soţia în rol de victimă (Luminiţa Gheorghiu), copiii, victime şi ei (Ioana Anastasia Anton şi Diana Andreea Bocan), iar Călăul, soţul şi tatăl (Mihai Constantin). Trăiesc într-o casă ce pare mai degrabă o ladă de gunoi. Fulgii de nea sunt singurii care aruncă o rază de lumină gunoiului. O sobă prea mică pentru a încălzi atâtea suflete. Prea puţină apă, prea puţină mâncare, prea puţin spaţiu. Pe o măsuţă din lemn ea, soţia, taie bucăţi-bucăţi un cap de porc... simbolul mesei de Crăciun. Trebuie să gătească pentru toată familia. El, soţul, doarme într-o ladă. În fiecare dimineaţă ea trebuie să-l trezească când a trecut de cinci. Pentru că el este singurul care are o slujbă. Soţului trebuie să i se povestească ce crude "năzdrăvănii" a mai făcut cu o noapte înainte. Astfel, află de câte ori şi-a lovit soţia cu piciorul sau cu pumnul, cum a trezit copiii şi împreună au cântat obsedantul "Imn". Tot aşa îşi explică de ce soţia sa are vânătăi pe tot corpul. Într-un moment de luciditate, el vrea să-şi părăsească familia. Consideră că le va fi mai bine fără el, dar soţia nu-l lasă. Îl imploră să rămână. Aşa cum procedează multe femei în realitate. De teamă că rămân singure, de teamă că pruncii lor vor creşte fără tată, de teamă că viaţa lor va fi pustie. La fel şi inima.


FRICA. Cineva vrea să le vină mereu în ajutor... şi aşa vor avea de plătit amenzi de la 5.000 la 13.000 de forinţi: pentru că trăiesc în mizerie, pentru că îşi deranjează vecinii şi aşa mai departe. Te îndepărtezi puţin de personajele principale şi observi copiii. Acele fetiţe cu chip de îngeri. Preţ de o oră şi ceva ele apar pe scenă doar pentru a lua o gură de apă, doar pentru a rosti cel mai sincer "mulţumesc, tati" atunci când primesc în dar un pachet de biscuiţi, ori pentru a salva un ghiveci de flori din "mâinile fiarei". Chipul lor pare speriat de fiecare dată când îşi întâlnesc tatăl. Le e frică chiar şi dacă el le zâmbeşte sau încearcă să le mângâie. Nimic nu le poate scăpa de frică. Un sentiment care le domină tot timpul. Şi aşa probabil că li se va întâmpla toată viaţa, chiar dacă vor fi mângâiate cu tandreţe, cu dragoste... "Protecţia copilului" vrea să dea o mână de ajutor: să ia copiii din sânul familiei şi aşa începe tragedia... Un final care te face să suferi.
Te ridici, aplauzi cu putere şi simţi că nu poţi zâmbi. Nu pentru că nu ţi-a plăcut. Actorii au jucat minunat. Regia de excepţie. Muzica, asemenea... Ai senzaţia că tremuri permanent. Şi vei tremura de fiecare dată când vei întâlni cruzimea.


CHINURILE FACERII. Alice Barb, regizoarea spectacolului pornit din cotidianul atât de trist în care trăieşte o lume întreagă, a simţit că "Ajutorul" trebuie dus până la ultimele consecinţe: "Am inventat moartea la final, copiii care tac, subsolul în care stau, anotimpurile care trec peste ei, clopotele, zăpezile, lătratul şi mai ales Vulturul care se apropie mereu. Un text bun te face să inventezi, să visezi sau chiar să ai coşmaruri. Cinci ani a crescut această poveste în mine şi tot atât timp i-am căutat actorii cu care să o pot povesti. I-am găsit. Şi când i-am găsit au început chinurile facerii. A fost greu, frumos, dureros...".
Îmi imaginez violenţa ca o imensă plajă... De nisip. De data aceasta nu este aurie, ci neagră. Violenţa, un fir negru care se regăseşte în fiecare dintre noi. Important este să nu-i permitem să crească. Niciodată. Pentru "marea plajă" de oameni poţi însemna... nimicul, dar pentru un singur om, de pe aceeaşi imensitate de aur, poţi însemna totul. Mai ales dacă e vorba despre copilul tău. Sau despre mama ta.