Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Când își serba onomastica „Smărăndița popii”? O întrebare cu răspuns inclus, marca Gheorghiță Ciocioi, etnolog fin: „«Smărăndița popii» e unul dintre personajele faimoase din literatura română, nemurit de Creangă în Amintiri din copilărie. Fiica preotului din Humulești era «o zgâtie de copilă ageră la minte și așa de silitoare, de întrecea mai pe toți băieţii și din carte, dar și din nebunii». De ce, totuși, românii - cu seamă preoții - își botezau copilele Smaranda? De unde se trage numele dat? Asemenea celui de Zamfira, des întâlnit și el la noi, acesta a fost luat după piatra prețioasă numită smarald/smaragd (smáragdos, în greacă). În română, dar și în bulgară, numirea a circulat într-o vreme ca smarand. Numele «creiona» o persoană ca «rară», «de preț», «strălucitoare», după frumusețea acestei pietre verzi (safirul, de unde Zamfira, e o piatră prețioasă de culoare albastră). Smaranda este echivalentul numelui spaniol Esmeralda (devenit faimos prin romanul Cocoșatul de la Notre-Dame a lui Victor Hugo). La greci, și astăzi numele de Smaragda (Σμαράγδα) sau Smaragdi (Σμαράγδη) este unul popular. La fel și la bulgari (Smaranda, Smaragda, Smaraida). Când își serbau/serbează Smarandele/Smărăndițele onomastica? Pe 9 martie, de Cei 40 de mucenici. Printre ei, s-a aflat și Sfântul Mucenic Smaragd”.
Un mare nod comercial
„M-a făcut mama oltean,/ Port căciulă de astrahan” - cunoaștem aceste versuri, dar știm și cum se tălmăcește numele orașului Astrahan? Gheorghiță Ciocioi: „De Astrahan, românii știu mai ales după ce și-au adăugat în port (cu precădere, oltenii) celebrele căciuli de Karakul, și au tradus, în 1839, Cazania (Chiriacodromionul) lui Nikifor Teotoke, arhiepiscop de Astrahan și Stavropol (1786-1792), citită până astăzi în biserici. Blana de oi de Karakul, provenind din Asia Centrală, Uzbekistan, era neguțătorită intens, în urmă cu două veacuri, în orașul Astrahan din Rusia, un mare nod comercial prin care aceste mărfuri de preț plecau spre Europa. Casele de modă occidentale o aveau, de altfel, la mare cinste, generalii, boierii și demnitarii de la noi dorind să îmbrace o haină ori să poarte o căciulă de Astrahan până către jumătatea veacului al XX-lea. Românii de rând, în excursiile făcute în Rusia, în perioada comunistă, țineau neapărat să se întoarcă și ei acasă măcar cu una-două căciuli de Astrahan”. Înduioșător…
Noblețe tătară
„În fine - a reluat reputatul etnolog -, povestea ar fi una lungă, fascinantă chiar. De depănat însă cu o altă ocazie... De unde, totuși, numele orașului Astrahan, capitală de hanat tătar, cucerită de rușii la 1556? Astrahan este o corupere fonetică slavă a vechii numiri tătărești a urbei din vremea Hoardei de Aur: Hajji Tarkhan (Hagi Tarhan). Hajji - titlu onorific pentru un «hagiu» la Mecca; Tarhan - titlu de noblețe mongolo-turcic, acordat unei persoane sau unui loc - scutiți de impozite. Celebrul călător Ibn Battuta (1304-1368), ajuns în acest oraș, consemnează că așezarea a fost fondată de un pelerin musulman, căruia hanul tătar i-a acordat autonomie și scutire de taxe. Sub influența limbilor persană și rusă, Hajji Tarkhan s-a transformat în Hashtarkhan, Astarakhan și, în cele din urmă, în Astrahan. În turcă, Tarkhan (Tarkan, Tarhan) este un titlu de noblețe, militar și administrativ. Un tarkhan putea să intre în palatul suveranului fără vreo permisiune aparte. De asemenea, un tarkhan, la mongoli, era iertat pentru primele nouă infracțiuni săvârșite de el sau de copiii săi. Iată povestea numelui Astrahan, pe scurt”. Mulțumim.
Împăcări la moaște
Pentru a face trecerea la „Pastila de religie”, am luat la scărmănat cuvântul „moaște”: „În greaca veche: Λείψανα - rămășițe pământești ale oamenilor considerați sfinți. În latină, Reliquiae. Învățătura venerării obligatorii a moaștelor, ca pline de har, a fost confirmată în 787 de către cel de-al VII-lea Sinod Ecumenic. În slavona bisericească, termenul «moaște» (ajuns și în română) este folosit adeseori în legătură cu rămășițele pământești («ostanki», în slavă) ale oricărui om decedat. Cuvântul moaște (la plural) în medio-bulgară - și slava bisericească de mai apoi - derivă din termenul мощь = putere, slavii considerând că susținerea/puterea omului constă nu în trup/carne, ci în oase, în scheletul uman. Astfel, în expresii slave precum: «a rămas numai os», ori «e doar piele și os», se folosește cuvântul «moști» («одни мощи остались»). Așadar, cuvântul grecesc λείψανα = rămășițe corespunde în mare măsură sensului cuvântului slav moști, latinescul reliquiae având un sens mai larg (moaște, obiecte sfinte, veșminte etc). În Bisericile Ortodoxe slave înțelesul este, prin urmare, acela de «tărie» a trupului unui om (oseminte/schelet). La sârbi și la bulgari, «puterile» tămăduitoare, de ajutor etc. ale moaștelor întregesc cumva sensul termenului dat. Împăcările, la sârbi, în trecut, se făceau adeseori la sfintele moaște, ca o garanție a trăiniciei lor. Obicei preluat, în parte, și de români”.
Pastila de religie - Bulgarii au primit patriarh de la Moscova
Dacă nu știați cum s-au ales vecinii noștri de la sud de Dunăre cu patriarh, parcurgeți rândurile de mai jos, bine închegate de etnologul Gheorghiță Ciocioi: „Am aniversat, cu fast, anul trecut, un veac de la ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rangul de patriarhat. Și cine altcineva, în afară de Biserica-Mamă, Patriarhia Ecumenică, putea să ne înalțe la treapta dată! Am primit un Tomos de recunoaștere canonică, așa cum se cuvine, socotind aceasta ca pe o mare înfăptuire a Bisericii noastre. Ei bine, «patriarhie» poți deveni și altfel. Unilateral. Dintr-un simplu exarhat. Nu mai anunți pe nimeni... Cum a făcut-o, de pildă, Exarhia bulgară... În ’45, cu U.R.S.S. învingătoare, dornică să întemeieze un Vatican la Moscova și să folosească eficient Bisericile Ortodoxe din statele-satelit în aparatul său de propagandă pe tărâm internațional, Biserica Bulgară e ajutată, prin presiuni greu de imaginat asupra Patriarhiei Ecumenice, să iasă din schisma de peste 7 decenii cu Constantinopolul. E aflat rapid un exarh (nu mai aveau de destulă vreme bulgarii, din 1915), mitropolitul Ștefan al Sofiei, și pus să facă pocăință formală la Constantinopol. Sunt recunoscute prin iconomie hirotoniile pe 72 de ani ale clerului bulgar, se reintră în comuniune cu Biserica Universală...”.
În fața faptului împlinit
Dar… „Exarhul se dovedește a fi însă incomod pentru puterea comunistă, astfel că, după ispravă, e trimis în surghiun, obligat chiar să nu mai poarte veșminte. Scaunul de exarh devine iarăși vacant pentru câțiva ani. Vreme în care, U.R.S.S. hotărăște, în 1953, că bulgarii trebuie să aibă un patriarh. Pe Kiril de Plovdiv. Delegații ale unor Biserici din statele comuniste vin la înscăunare. Constantinopolul e mirat de-a dreptul. Nu participă. De fapt, nu pricepe cum se poate întemeia un patriarhat fără ca Biserica-Mamă să fie măcar consultată. Să se cadă de acord, canonic, să fie emis un tomos de recunoaștere, de trecere în diptice ca atare... În fine, cum Bisericile din statele-satelit ale Moscovei vor numi ceva ani, dincolo de orice recunoaștere canonică, pe Kiril drept patriarh - Moscova apăsând chiar adânc peste acest cuvânt -, în 1961, pusă în fața unui fapt împlinit, Patriarhia Ecumenică va emite un Tomos bulgarilor, celelalte Biserici din afara blocului comunist începând să numească și ele, după opt ani de la «eveniment», pe întâistătătorul Bisericii bulgare «patriarh». Uneori, cam așa se petrec lucrurile”.
Asemenea celui de Zamfira, des întâlnit și el la noi, numele Smaranda a fost luat după piatra prețioasă numită smarald/smaragd (smáragdos, în greacă). În română, dar și în bulgară, numirea a circulat într-o vreme ca smarand. - Gheorghiță Ciocioi, etnolog
Numele Smaranda «creiona» o persoană «rară», «de preț», «strălucitoare», după frumusețea pietrei verzi a smaraldului. - Gheorghiță Ciocioi, etnolog
De Astrahan, românii știu mai ales după ce și-au adăugat în port (cu precădere, oltenii) celebrele căciuli de Karakul, și au tradus, în 1839, Cazania (Chiriacodromionul) lui Nikifor Teotoke, arhiepiscop de Astrahan și Stavropol. - Gheorghiță Ciocioi, etnolog
Românii de rând, în excursiile făcute în Rusia, în perioada comunistă, țineau neapărat să se întoarcă și ei acasă măcar cu una-două căciuli de Astrahan. - Gheorghiță Ciocioi, etnolog
Astrahan este o corupere fonetică slavă a vechii numiri tătărești a urbei din vremea Hoardei de Aur: Hajji Tarkhan. - Gheorghiță Ciocioi, etnolog
Citește și: De unde se trage intraductibilul cuvânt românesc „dor”
Citește pe Antena3.ro
