Doctori şi pacienţi în România

Sunt alergic la generalizări. Politicienii, toţi, sunt netrebnici. Guvernanţii, toţi, sunt incompetenţi. Dar dacă unii sunt competenţi şi îşi utilizează priceperile doar în hoţie? Organismul medical românesc trece, din nefericire pentru el şi pentru noi, prin malaxorul unei generalizări. Nu ştiu când a început. Sfârşitul se deşartă însă într-un început care poate deveni grotesc.

Un doctor de pe salvare, dimpreună cu asistenta sa, au fost luaţi la pumni, duminică, la Vaslui, de pacientul pe care-l cărau spre alinarea suferinţelor. Dacă bolnavul nu este cumva nebun, el a fost înnebunit de noi. Nu lipseşte mult şi medicii vor fi asasinaţi de rudele pacienţilor cu boli fără scăpare, iar asistentele vor fi omorâte cu pietre în pieţe. Nu va exista Iisus care să rostească magicele vorbe "cine se simte fără de prihană să ridice piatra". România a devenit ţara cutremurătoarelor filme premiate despre cât de inuman este sistemul nostru medical. România este ţara care-şi prăjeşte, în maternităţi, ca pe cotlete, pruncii. Cum s-a ajuns aici? Un dascăl din Prahova este tranşant - "asistenta care-i păzea pe micuţi este o scroafă, ministrul de Sănătate este o scroafă şi tot scroafe sunt Băsescu şi Boc, groparii sistemului sanitar".

Nu sunt întrutotul de acord - am dubii măcar în privinţa feminităţii unor politicieni - cu linearitatea acestei revolte. Unii pot fi scroafe, într-adevăr, alţii porci, dar parcă nu poate fi înghesuit totul în buzunarul fără fermoar al acestei concluzii.
Am văzut, de curând, într-un spital, o asistentă care-şi lopăta ca pe cartofi bolnavii. Autoritară, nesimţită prin modul de adresare (bolnavii, unii dintre ei licenţiaţi, erau toţi mai vârstnici decât ea), machiată excesiv în dizarmonia cearşafurilor ferfeniţite şi cu un cur lat. Dosul muierii, pentru care nu putea fi acuzată, devenea insultător prin rima comportamentală. Mi-am amintit o întâmplare de acum două decenii. Bunicul meu dinspre mamă, tata Mihai, avea 80 de ani. Făcuse frontul de unde, la 28 de ani, s-a întors cu părul complet alb. Era un excelent povestitor, ca orfan îşi crescuse şase fraţi mai mici cu o devoţiune rară. Pe mama, unica lui fiică, o dusese, graţie minţii ei, la statutul primului intelectual din neamul lui de ţărani. Ei bine, îmbolnăvindu-se la bătrâneţe, a fost dus cu salvarea la spitalul cel mai apropiat, cel din Urlaţi. Întors, încă viu, ne-a povestit cum infirmiera (era iarnă) l-a dus în pielea goală într-o odaie cu ciment pe jos şi, pentru că făcuse pe el, l-a spălat cu furtunul cu apă rece şi cu mătura.

Şi totuşi, Dumnezeule, câte luminoase întâmplări pot istorisi despre omenia, generozitatea, frumuseţea lăuntrică a unor oameni care ard, în amârâta noastră Românie, pentru una dintre cele mai nobile meserii, singura care reuşeşte să ne dilate, multora dintre noi, distanţa dintre viaţă şi moarte. Cum aş putea vorbi despre somităţi medicale ca profesorul de inimi Apetrei, despre profesorul Lascăr, chirurg cu izbânzi medicale de răsunet, despre unul dintre puţinii transplantatori de ficat din lume, Irinel Popescu, despre profesorul, de rară elevaţie spirituală, Sarafoleanu sau despre academicianul Popa, care nu oboseşte să umble prin jungla creierului uman fără să se rătăcească?

Despre chirurgul Beuran sau alergologul Iamandescu, despre marele şi modestul Dan Deleanu de la Fundeni. Despre cardiologul de excepţie Dumitru Predescu din Ploieşti sau şeful salvării prahovene Nicolae Daniel. Despre minunata familie de doctori de copii Ciofu, academici şi umani. Despre născătoarea de vieţi Luminiţa Dima, de la Polizu, care-şi petrece Revelionul asistând alte naşteri. Despre internista Mehic, străjer neobosit al suferinţelor. Cu mijloace puţine, cu instrumentar rezumat, mereu ca pe front, oamenii aceştia au dat vieţii viaţă cu sacrificiul sănătăţii lor. Cum să spun că medicii din ţara mea sunt bolnavi de şpagă când, trimiţându-i o amărâtă cu şapte copii de la mine din sat doctoriţei Bartoş, pe care o tocam când era ministresă - dar am regretat apoi - s-o interneze şi, la ieşire, acea pacientă n-avea bani de drum şi i-a dat doctoriţa. Ba i-a dat şi câte ceva pentru copii. Cum să cred că e bolnav de rapacitate sistemul nostru medical când ştiu un neurochirurg care stă la 60 de ani tot într-o mansardă burduşită cu cărţi, singura lui avere? Nu, sistemul nostru medical nu e pe ducă. Pe ducă e politica distructivă faţă de sănătate. Să nu confundăm un accident la care au concurat, citându-mi interlocutorul, "scroafe" politice şi scroafe din sistemul medical, cu apostolatul pe care-l fac minţile strălucite din medicina acestei ţări muribunde. Şi chiar pălmaşii cuminţi şi devotaţi ai dispensarelor, supravieţuitoare, ca instituţii, printr-o vrednică moaşă comunală.

Acum aproape zece ani am suferit un infarct pe care-l aşteptam fiindcă, pe linie paternă, toţi ai mei îşi şubrezeau, prin exces temperamental, inima. La Urgenţă era de gardă doctoriţa Manuela Guran. Cardiolog. La reanimare, unde mă simţeam la un lat de palmă de Dumnezeu, această tânără şi minunată doctoriţă îmi pompa în artere nu ştiu ce motorină. Mă ţinea de mână şi-mi vorbea neîntrerupt. Veţi vedea alb, ca prin ceaţă, dar trece! Vorbiţi cu mine domnule Avramescu! V-aţi supărat? Nu, nu mă supărasem. Eram prins în vorbirea cu Cel de Sus. Vocea doctoriţei Guran mă mai ţinea legat de câte ceva de pe aici.

Doctorii au început să fie bătuţi de pacienţi. Nu toţi putem fi doctori, dar doctorii, fără excepţie, pot fi oricând pacienţi. Unii se îmbolnăvesc de bolile pe care le vindecă. Nu lăsaţi ura care a contaminat ţara să facă zob singura meserie care îndulceşte şi atenuează sentinţele lui Dumnezeu.