"If you’re going to San Francisco"

I se spunea mişcarea sau curentul Hippie. N-a fost nici una, nici alta. Aşa se vede acum, după ani mulţi de la apariţia lor, a hippies-ilor în lume, aşa s-o numim şi noi. Mişcare. Flower power a fost altceva, dar legat strâns de ceea ce n-a dispărut cu totul nici azi.

Hippies n-au dispărut cu totul. Şi astăzi mai ascultă tinerii (unii, destul de puţini) muzică beat sau psychedelic rock. Mai rar îi vezi jucând freesbee pe plajă, ca ăsta era jocul preferat al tinerilor hippie prin anii '60. De ce tocmai freesbee? Că n-avea nici un câştigător la final! Mişcarea, şi bucuria de a o face, asta îi făcea să joace ore întregi acest joc. De fapt, nici nu pot spune că e un joc, mai degrabă o ocazie de a se întâlni. Unii numesc perioada Hippie subcultură.

Eu aş numi-o una necesară, apărută la timp, care a schimbat mult lumea, asta şi pentru că a fost însoţită şi de o mişcare culturală, dar şi de una sociopolitică. Flower Power îndemna tinerii la întoarcerea la natură şi se îndemnau la "joacă" oarecum cu zeiţa Gaia, cea a Pământului. Întoarcerea la natură... "Mother Nature"! Lucruri bune!

Cine se mai gândeşte măcar la aşa ceva astăzi? Puţini, foarte puţini oameni. O să-mi aminteşti acum despre alcool, droguri, sex şi despre acea libertate fără margini. Ştiu! N-am însă nici locul, nici spaţiul şi nici starea să vorbesc despre tot ce ar putea însemna acest subiect. De aceea aleg partea romantică.

Mişcarea Flower Power s-a născut la începutul anilor '60 pe o colină din San Francisco, la intersecţia străzilor HAIGHT cu ASHBURY. Am fost şi eu de două ori acolo şi am rămas de fiecare dată câte o zi întreagă acolo. Un om "normal" ar spune că nu e necesară o zi întreagă să vezi ce se poate vedea în juma' de oră. Să revezi cu puterea gândului, să retrăieşti în gând, să-ţi imaginezi şi să simţi încă o dată vibraţia. Două străzi normale, o intersecţie normală şi o colină.

Ăsta e începutul poveştii. Minunată poveste. Tinerii care se opuneau pentru prima oară unui sistem. Se opuneau Statului, dar şi Societăţii americane devenite prea materialistă, dacă putem spune aşa... Şi iată că putem. Tot ei au tras primul semnal de alarmă în legătură cu un război care nu era al lor şi în care au murit mii de copii nevinovaţi.

Cel din Vietnam. Se adunau şi cântau, purtând flori la tâmple, coroniţe din flori pe cap şi îndemnau la pace, linişte, dragoste şi toleranţă şi, neştiind cum să le aducă lumii mai bine, cântau! Poate învaţă ceva cineva din toate astea azi? Se pot disocia lucrurile bune de cele rele? Nu ştiu! Ştiu doar că, de atunci, lumea s-a schimbat.

Politicienii au fost sensibilizaţi. Societatea la fel. Unii au fost oripilaţi, alţii au rămas pur şi simplu indiferenţi. Dar s-a întâmplat ceva important în anii aceia. Hippies n-au fost numai plete, blugi, flori, cămăşi înflorate, drog sau freesbee. Hippies au fost şi speranţă, şi iubire, şi viaţă.

AU ARS PREA REPEDE!
Şi apoi "Woodstock", şi "Hair", şi "Jesus Christ Superstar", şi "Ghandi" ! Şi "San Francisco", şi "Aquarius", şi revoluţia sexuală, şi îndemnul la un regim alimentar vegetarian, şi Jefferson Airplane, şi Grateful Dead, şi teatrul stradal, şi folk music... Degajau un aer de libertate, discutau despre frumuseţile Universului sau despre cele ale Începutului. Unele dintre idealurile hippies: "love and peace" sau "make love, not war".

Scott McKenzie, cu "If you're going to San Francisco" a fost partea frumoasă, luminoasă, din păcate cam dulceagă pentru mine, în timp ce Jimi Hendrix, cu "Hey Joe" sau "Purple Haze", partea cea mai tulburătoare pe care un om care a trăit din păcate înaintea vremii lui, venea la rându-i să o aducă exact când lumea se aştepta mai puţin. Artiştii vremii au surprins prin sinceritatea artei lor, prin originalitate şi mai ales prin prospeţime. Ei n-au cerut voie nimănui să se exprime.

Artiştii au ars prea repede, pentru că au vrut să facă mult într-un timp prea scurt. S-au grăbit să înlocuiască prea noul cu prea vechiul şi au atras atenţia asupra artei lor fără să încerce cumva s-o explice, că nu era nevoie, şi s-au identificat cu schimbarea. Atunci când au simţit că sfârşitul lor fizic nu e departe, au murmurat cum că e absolut necesar ca oamenii să se supună legilor Universului... Plecări premature, însoţite de şoapte care au urnit munţii... "Ţineţi minte, sfârşitul nu-i aici..."!