În întârziere

de Tudor Octavian | 10 Feb 2010 • 00:00

Pandantul la zilele în care totul se leagă sunt zilele în care toate ies pe dos. Îmi amintesc foarte bine de o zi, în care era musai să fiu la o întrunire de afaceri, în provincie. Nu mai ştiu despre care târg era vorba, nici natura afacerii.

Ştiu doar că trebuia să fiu acolo la prânz, la ora 13:00 punct şi că mi-am făcut cu o seară înainte scenariul plecării, ca nu cumva să întârzii.S-a nimerit să fie una din acele zile, în care oricât m-aş fi grăbit, îmi era sortit să ratez întâlnirea. Ştiţi doar cum e: pui ceasul greşit, taxiul spune că vine, dar nu vine, pierzi un tren, te socoteşti norocos că un amic merge tot într-acolo, dar şi amicul face o pană.

Şi cu toate că într-o zi normală ai fi ajuns într-un ceas, oricât te-ai agita, n-ai cum să nu întârzii. E ca şi cum te trage ceva înapoi. E ca şi cum timpul, lumea, evenimentele sunt cuprinse pe neaşteptate de o grabă tumultuoasă şi numai tu stai în loc. Cum spuneam, nu mai ţin minte lucrurile importante, cum ar fi motivul pentru care trebuia să fiu exact la ora 13:00 la prefectură şi nici numele orăşelului, unde se punea la cale treaba.

De fapt, nu mai ţin minte nici ce treabă era. În schimb, văd de parcă a fost ieri, cum m-a abandonat amicul la barieră, fiindcă şi el era în întârziere la afacerea lui şi cum un localnic m-a lămurit că prefectura era foarte aproape, uitând să-mi spună că era aproape pe un deal şi că dealul era mai simplu să fie urcat dinspre cealaltă parte a locului, nu din partea unde mă aflam eu.

Aveam încă zece minute, ca să urc dealul şi să fiu la timp la întâlnire, însă în timp ce luam pieptiş o uliţă rău pavată, simţind că-mi dau duhul, am zărit în fundul unei curţi îngrijite, sub un umbrar, un bărbat ce vegeta, fără nici o îndeletnicire, la o masă. Stătea pur şi simplu şi privea cum unii coborau şi alţii urcau. Cu toate că eram practic în întârziere, am făcut câţiva paşi îndărăt şi, peste gard, am privit şi eu la el.

E greu de spus ce a fost în capul meu, când am intrat în curte, ca să-i spun că mi-ar plăcea să beau şi eu o cafea sub umbrarul acela. Cum la fel de neînţeles a fost şi răspunsul lui. A zis "Imediat" şi după câteva minute a venit cu ceaşca mea de cafea. Grija că pierd afacerea devenea o nimica toată, faţă de grija c-aş fi putut rata fericirea.

Fiindcă asta era casa din deal a omului acela, cu grădina din faţă, cu tihna umbrarului din viţă-de-vie, cu o cafea răcindu-se în nesfârşirea unei dimineţi de iunie proaspete şi sănătoase, era însăşi fericirea de a dispune liber de gândurile, de nevoile şi de trăirile tale. Fericirea de a nu te simţi, oricât de tare te-ai strădui, într-o continuă întârziere, presat de ideea că ai să rămâi mereu ultimul, că oricât te-ai grăbi, alţii or să ajungă undeva înaintea ta şi ţie n-o să-ţi mai rămână la împărţire nimic.

Ar mai fi de spus poate cine era omul acela, despre ce am vorbit şi ce ne-am zis la despărţire, dar nu-mi aduc aminte.
Cu ochii minţii văd începutul secvenţei şi atât. Iar în cerul gurii încă mai simt, după treizeci de ani, gustul cafelei.