Salt riscant în mocirla politică

Florin Călinescu îmi spunea că totul are o limită (care în cazul lui a fost depăşită) şi că la mitocănie trebuie să răspunzi cu mitocănie. În plus, el are avantajul ca, pe lîngă golăniile pe care ştie să le folosească la fel de iscusit ca orice neam prost ajuns om politic şi de stat, să stea aşezat temeinic pe un munte de ironie şi o bibliotecă de cărţi citite; d-alea scrise, nu cu poze ori de colorat.

"Jignirea pe care mi-a adus-o cetăţeanul Băsescu e, dacă vreţi, motorul demersului meu de a mă gîndi serios să intru în politică." Cuvintele, rostite apăsat într-un interviu acordat ziarului Adevărul, aparţin actorului-realizator de televiziune Florin Călinescu, iar jignirea la care acesta face referire – "defunctul" – a fost rostită într-un discurs televizat în direct al şefului statului.

Vorbirea, îmi amintesc cu neplăcere, dar cu destulă detaşare, mă avea pe mine, "tonomatul cu ieuro", ca fals personaj pricipal al furiilor greu de stăvilit ale lui Traian Băsescu, iar pe directorul Teatrului Mic îl conţinea la anexe.

Tot noianul de jigniri se adresa, de fapt, mogulilor media, oligarhilor autohtoni care-l scot din minţi pe preşedintele României fiindcă au acumulat atîta putere încît îşi permit să nu bată din călcîie, a subordonare, în faţa celui mai uninominal ales din ţară.

Cel mult, din motive pe care nici nu mă obosesc a le detalia, aceştia – indiferent că-i cheamă Vîntu,  Voiculescu, Patriciu sau Sîrbu – negociază armistiţii, dar niciodată nu pun capul în pămînt a vasalitate. Pentru simplul motiv că proprietarii de media de astăzi sînt mult prea puternici şi mult prea bine ancoraţi în sistemul relaţional economico-politic pentru a putea fi aduşi în lesă la ordinul stăpînului.

Fostul megastar al perioadei de aur a trustului Pro este, alături de colegul meu Marius Tucă, precursor a ceea ce a ajuns azi, cu bunele şi relele ei, industria talk-show-ului în România. Ei doi au băgat cheia în contact şi au pornit "maşina de tocat politicieni în direct". Consider că un minim de bun simţ ar trebui să ne facă pe noi, cei care astăzi trăim (exclusiv ori şi) din televiziune, să facem, din cînd în cînd, cîte o reverenţă în faţa performanţelor pe care, cu mijloace financiare şi tehnice mult sub ceea ce se vehiculează azi pe piaţă, aceştia le-au realizat.  

Fără a ne lega vreo relaţie de prietenie şi fără să ne frecventăm reciproc, îl cunosc , la modul politeţurilor reciproce, pe Florin Călinescu şi apreciez contribuţia lui la explozia din ultimii ani a televiziunii în România. Ne-am întîlnit ultima oară săptămîna trecută, pe holurile Antenei 2. Am stat de vorbă cam un sfert de ceas. Mi-a spus şi mie, "colegul" său de terfelire publică, pentru uz intern şi sub rezerva improbabilă a unei răzgîndiri de ultim moment, ceea ce, ulterior, a putut să fie citit în Adevărul.

Îi respect atît hotărîrea de a candida, cît şi argumentele, unele dintre ele extrem de solide. Dar l-am avertizat amical că, dacă pînă acum a fost un tip curtat şi "periat" de mărimile politice, se va transforma subit şi fără somaţie într-o ţintă; ca, de altfel, toţi cei care se vor înscrie în cursa uninominalului şi vor fi creditaţi cu şanse de eligibilitate. Pentru că această campanie va fi desfăşurată "la rupere" şi intuiesc că nimic din tot ce se va putea folosi împotriva cuiva nu va rămîne la sertar.

Încă revoltat de revărsarea de grobianism a preşedintelui la adresa dramei de familie prin care trecuse, Florin Călinescu îmi spunea că totul are o limită (care în cazul lui a fost depăşită) şi că la mitocănie trebuie să răspunzi cu mitocănie.

În plus, el are avantajul ca, pe lîngă golăniile pe care ştie să le folosească la fel de iscusit ca orice neam prost ajuns om politic şi de stat, să stea aşezat temeinic pe un munte de ironie şi o bibliotecă de cărţi citite; d-alea scrise, nu cu poze ori de colorat. Om uns cu toate alifiile, Florin Călinescu ştia ce-l aşteaptă cu siguranţă.

Asta, însă, nu-l va scuti de mocirlă. Va trebui să se mînjească pe haine şi să se ţină de nas. E doar unul dintre motivele pentru care, în ciuda valului de schimbare a clasei politice pe care fals îl induce media, multe personalităţi care chiar ar avea ceva de spus nu fac pasul către Palatul Parlamentului.