Un articol care o sa supere pe multi

Toata lumea vrea sa traiasca bine. Binele insa nu-i acelasi de la un om la altul.

Toata lumea vrea sa traiasca bine. Binele insa nu-i acelasi de la un om la altul.

La venituri egale, doi cetateni duc vieti atat de diferite, incat, daca una e binele, cealalta il pune sub semnul intrebarii. Cand aud ca pe vremea lui Ceausescu era mai bine, evit discutia. Toti cei care-l regreta sunt neumblati prin lume, n-au firi de luptatori, nu-si gasesc locul, tanjesc dupa un tip de egalitate in jos, care de fapt n-a existat nici in puscarii. Iar ce-i mai ingrijorator, vad in orice reusita sociala, profesionala, artistica si de alte naturi o nedreptate, o necinste sau o intelegere oneroasa.

Binele, pe care-l invidiam la altii a venit, doar ca nu seamana deloc cu ce parea sa fie cand nu trebuia sa si muncim ca altii pentru el. In tarile cu economii puternice nimeni nu-i cere statului ceea ce ii cer la noi mari categorii de romani, adica sa dea: case, ajutoare, nivel de trai... E adevarat ca in Occident statul se ocupa de unele categorii defavorizate, insa majoritatea populatiei isi vede de treburi in cuprinsul legislatiei in uz. In Italia, guvernele cadeau intr-un timp unul dupa altul, totusi instabilitatea politica si administrativa nu era resimtita de omul de rand. Fiecare cu treaba lui, iti spuneau italienii, cand ii intrebai ce-i la ei. Multi, foarte multi romani asteapta nu stiu ce izbavire de sus, de la stapanire. Si mai multi insa - iar acest lucru trebuie sa ne bucure - au devenit insensibili la convulsiile puterii, dar foarte determinati in ce priveste interesele familiei.

As spune ca la fiecare pensionar care nu vede nici o iesire din saracia in care a ajuns si la fiecare nostalgic al vietii "sigure" de dinainte de 1990 afli, de cealalta parte a momentului romanesc, doi romani care ar avea motive sa spuna ca incep sa traiasca bine. Daca, desigur, n-ar trebui sa se zbata, sa munceasca, sa decida sub semnul grijilor si al riscului, intr-un mod cu care nu erau obisnuiti. In lumile spre care ne indreptam privirile nu-s tocmai multi cetatenii care pot spune ca traiesc bine si foarte bine lucrand doar opt ore in zi. Generatiile tinere din aceste lumi ne-ar privi cu ingaduinta daca noi, generatiile mature, le-am vorbi despre bunastarea dobandita doar cu opt ore de munca zilnic si numai pana vineri la pranz.

In 1990, in Canada, ma uitam cu jind la puhoaiele de masini care inundau, dimineata si seara, strazile orasului si ma intrebam: oare vom avea vreodata atatea masini ca astia? Ce bine o duc! Azi, avem in Bucuresti puhoaiele de masini pe care le invidiam la altii. Numai ca orasul a fost conceput pentru alt tip de bine, iar cel dobandit repede a devenit un calvar. Mai toate formele occidentale de bine nu incap cum trebuie nici in orasele, nici in vietile noastre. Pensiile omenesti din Vest si le-au construit astfel cetatenii, strangand cureaua la tinerete. Batranii, care colinda lumea ca turisti ce-si pot permite o vacanta continua, isi traiesc, de fapt, o tinerete tarzie, portie din tineretea pe care nu si-au trait-o.

E un bine pe dos. E nevoie de timp ca sa te deprinzi cu un tip de bine plin de inconveniente. Iar dupa ce il ai, visezi iarasi la statul social ideal, care se ocupa el de toate. La statul care garanta un trai bun, cu numai opt ore de munca, cinci zile din saptamana.