Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Nu există crima perfectă. Au existat însă şi vor mai exista, fără îndoială, indivizi care ucid şi apoi încercă să atingă perfecţiunea în ascunderea urmelor crimei, considerând că astfel nu vor fi prinşi şi traşi la răspundere. Există şi situaţii în care, din motive obiective, fie pentru că a fost distrus, fie pentru că a fost aruncat într-o zonă a cărei periere e imposibilă (o apă curgătoare cu debit mare, un lac foarte adânc, o prăpastie etc.), cadavrul victimei nu poate fi găsit. Acest fapt nu anulează crima, nu inocentează criminalul şi nici nu învie victima. O crimă fără cadavru ridică însă probleme magistraţilor sau organelor de anchetă. Îndoiala certitudinii asupra morţii persistă, până la capăt. În lipsa cadavrului victimei, ce oferă adesea indicii preţioase în orientarea cercetărilor, munca anchetatorilor e dificilă şi anevoioasă. Nici judecătorilor nu le e uşor să condamne pentru crimă fără cadavru. A judeca înseamnă a ştii. Iar a ştii înseamnă a cunoaşte. Poţi fi convins că e o crimă, fără să vezi fotografia cadavruluiĂ Fără să pipăiĂ Fără să auzi recunoaşterea fapteiĂ Convingerea intimă se poate întemeia şi pe alte simţuri. Sunt milioane de oameni care cred în Dumnezeu, fără să-L fi văzut vreodată.
Există condamnări pentru crime fără cadavru şi fără recunoaşterea faptei în multe state din Uniunea Europeană. Aşa cum au existat şi în România magistraţi ce au avut pregătirea şi curajul de a trimite în judecată şi, respectiv, de a condamna infractori care au luat viaţa unui om ş-apoi au încercat să scape nepedepsiţi, distrugând sau ascunzând cadavrul.
20 de ani de închisoare
„Nu-i milă, ci crimă să ierţi un ucigaş”, susţine procurorul Nicolae Păuna. Pentru a rezolva cazul unei crime fără cadavru, s-a închis în arhiva unei policlinici şi a luat la mână toate fişele din ultimii 17 ani. Muncă de Sisif. A crezut orbeşte în adevăr şi în meseria de procuror criminalist, fără să-şi pună vreodată problema: „n-am cadavru, nu-l pot trimite în judecată pe criminal”.
N. Marin avea 27 de ani şi locuia cu părinţii săi. În seara zilei de 27 noiembrie 1990, tânărul a băut împreună cu tatăl său, Ciurcă Pavel, apoi s-a retras într-o cameră a casei, să asculte muzică la aparatul de radio. Tatăl a intrat peste el, în cameră, i-a luat radio-ul şi i-a cerut să se culce. Fiul a ripostat şi cei doi au început să se bată. Când tatăl a părăsit încăperea şi a ieşit afară din curte, Marin, care-l urmărea, să vadă ce face, a crezut că merge la poliţie, să-l reclame. L-a prins din urmă pe stradă, l-a luat pe sus şi l-a dus în bucătăria de vară, unde l-a pus pe pat, cu faţa în sus. A încercat să-l sugrume cu mâinile, însă, cu ultimele eforturi, victima l-a lovit în zona genitală. De faţă era şi un copil de 11 ani, fratele mai mic al lui N. Marin.
Decis să-şi omoare tatăl, Marin a pus piciorul drept pe gâtul victimei şi, sprijinindu-se cu ambele mâini de pereţi, i-a cerut fratelui său să numere până la 300. Procurorului Păuna avea să-i povestească rostul numărătorii: citise într-o revistă că organismul uman poate supravieţui fără aer doar 5 minute... N-a avut răbdare însă, când fratele a ajuns la 40, i-a ordonat să se oprească: victima murise. Apoi l-a trimis să o cheme pe mama lor, ca să vadă şi ea grozăvia.
Pentru că Marin ameninţa că se va sinucide dacă se descoperă crima, femeia l-a ajutat să ascundă cadavrul. Împreună cu cei doi fii, l-a dus mai întâi pe malul râului Ozana. Acolo, au turnat peste el 5 litri de motorina şi i-au dat foc. După o săptămână, găsind un loc mai ferit, l-au mutat, vreo 3 km în amonte. Înfăşurat în două bucăţi de pătură, cadavrul a fost aşezat sub buza malului, care a fost apoi surpat.
Ca rudele lui Ciurcă Pavel să nu bănuie ceva, nemaivăzându-l prin sat, nevasta lui a lansat zvonul că e plecat la Giurgiu. Tot ea a scris trei scrisori pe care le-a trimis, în numele mortului, unui frate de-al lui, unui fiu dintr-o altă relaţie şi, fireşte, ei înşişi. Scrisorile, expediate din Târgu Neamţ, aveau acelaşi conţinut: „Sunt sănătos, nu îmi duceţi grija. Stau foarte bine. De venit vin, dar mai am ceva de rezolvat”. Dispariţia lui Ciurcă Pavel avea să fie reclamată la poliţie în mai 1991, chiar de fratele care, deşi primise scrisoarea liniştitoare, devenise tot mai îngrijorat.
Făcând investigaţii asupra dispariţiei, anchetatorii au aflat informaţii preţioase de la unul din cei patru băieţi ai victimei, căruia mezinul îi povestise ce ştia. Pus în faţa adevărului, N. Marin şi-a recunoscut fapta şi a indicat anchetatorilor locurile în care a ascuns cadavrul. În primul loc, s-au mai găsit nişte resturi de haine carbonizate. Procurorul îşi aminteşte că victima purtase o haină neagră, din care mai rămăseseră doar umerii. Acolo, şi pe câteva fragmente mici de lenjerie de corp (toate parţial carbonizate), experţii de la Laboratorul exterior de medicină legală Iaşi au găsit urme de sânge uman, având grupa sanguină 01.
În al doilea loc unde a fost ascuns cadavrul procurorii n-au mai găsit decât una din cele două bucăţi de pătură. „Cadavrul a putut să fie luat de apă, deoarece, de la ploile ce au căzut în continuu în toată primăvara anului 1991, întreaga albie a râului Ozana a fost cuprinsă, pe parcursul mai multor luni, de apă”, se precizează în rechizitoriu.
Procurorul avea recunoaşterea faptei. Plus declaraţiile mamei şi fratelui mai mic. Avea o pătură, aidoma celei descrise în recunoaşterea faptei. Însă singura lui probă directă rămânea sângele găsit pe resturile de haine carbonizate. Pentru a o exploata, era nevoie şi de dovada că victima avea, într-adevăr, grupa de sânge 01. Ciurcă Pavel nu prea mergea însă la medic. Dar procurorul n-a renunţat. Cum pe vremea aceea nu existau baze de date informatizate, a mers la Policlinica din Târgu Neamţ şi-a luat la mână toate fişele medicale din arhivă. 1990, 1989, 1988... abia în 1973, pe 17 februarie, victima trecuse pe acolo. Şi apărea în registre având grupa 01!
În octombrie 1991, N. Marin a fost trimis în judecată pentru omor calificat. În aprilie 1992, Tribunalul Neamţ l-a condamnat la 20 de ani de închisoare. Prin Decizia nr. 964 din 4 iunie 1993 a Curţii Supreme de Justiţie, sentinţa a rămas definitivă. În octombrie 2004, N. Marin a fost eliberat condiţionat din Penitenciarul Gherla.
Decizia Curtii Supreme de Justitie - Cazul N. MARIN.pdf
25 de ani de închisoare
Şi-a început cariera infracţională ca hoţ, fiind condamnat de trei ori pentru furt. Toma Gheorghe avea 32 de ani când a devenit criminal. În seara zilei de 13 august 1973, a ucis cu toporul doi bătrâni, soţ şi soţie. La nervi. „Plec spre poartă, fac doi-trei paşi, poarta întredeschisă, ş-o aud pe nevastă’sa cum zice «Cine-iĂ». Era linişte afară. El răspunde: «boul ăla de Ghiţă». În momentul ăla, când o zis, m’o luat nişte frisoane, mi s-a făcut ceaţă şi-am simţit aşa, pe creier, ca un sunet puternic”, avea să mărturisească Toma. A primit 25 de ani de închisoare.
După ce s-a eliberat, fiica lui cea mică, Tenzi, s-a mutat cu el, în Arad. Tot atunci, Toma a cunoscut-o şi pe Bonţoiu Liliana, cea care avea să-i devină concubină.
În ’95, a furat un televizor şi a fost condamnat 3 ani. S-a eliberat condiţionat în martie 1997. Doi ani mai târziu a fost arestat şi condamnat, pentru proxenetism, la 3 ani de închisoare. A ieşit din închisoare în iunie 2002, iar în august 2003 a plecat în Franţa. De acolo, supărat pe procurorii care au instrumentat dosarul, le trimitea acestora vederi. „De la Paris. Le-am scris pe vederi două lucruri: că sunt bulangi şi homosexuali”, povesteşte Toma. La Parchet au ajuns şi alte mesaje expediate de el: „Sincere condoleanţe!” sau „Adio, Gringo”. A fost acuzat de ultraj şi condamnat, în lipsă, la 7 ani de închisoare. În septembrie 2005 a fost arestat în Franţa şi adus în România.
Se spune că în viaţa fiecărui om există câte un şifonier plin cu schelete. Secrete terifiante şi bine ascunse. Lui Toma Gheorghe i-au fost descoprite încă trei: unul lăsat la vedere, un italian pe care în iulie 2003 l-a înjunghiat mortal, şi două, imposibil de găsit - fiica şi concubina omorâte de el. Pentru uciderea italianului, Toma a fost condamnat la 25 de ani de închisoare. Dosarul celorlalte două crime părea o misiune aproape imposibilă: faptele se petrecuseră cu mulţi ani în urmă, nu exista cadavru, nici martori sau arma crimei. Doar recunoaşterea faptei, care a fost susţinută de probele pe care anchetatorii au reuşit să le găsească.
Pe Tenzi, fiica lui cea mică, Toma a ucis-o în vara anului 1977. Pe când el era încă la puşcărie, ea îl convinsese să treacă apartamentul pe numele ei. După eliberare, Tenzi i-a cerut să se mute şi, pentru că el a refuzat, fata a făcut o cerere de ordonanţă preşedinţială prin care solicita evacuarea lui. În ziua de 10 iulie 1997, înainte de primul termen pentru evacuare, cei doi s-au certat în sufrageria casei. Toma i-a dat câţiva pumni în faţă, apoi a luat un ciocan de şniţele, cu care a lovit-o, de mai multe ori, în zona capului. Fata n-a murit imediat. Când el a părăsit sufrageria, ea s-a târât, cu ultimele puteri, în balcon, de unde a încercat să sară. Toma a găsit-o, a trântit-o jos şi s-a aşezat pe pieptul ei, până când Tenzi a murit.
Pe urmă, a dus cadavrul în baie, l-a dezbrăcat şi l-a pus în cada plină cu apă. A şters urmele de sânge cu o cârpă, a curăţat rosturile de la gresia din balcon cu şmilgherul şi apoi a pleacat în oraş. Pe drum, a aruncat la o ghenă de gunoi hainele victimei şi cârpele folosite la şters.
Seara, s-a întors acasă, a mănâncat şi pe urmă a mers să depeseze cadavrul, folosind un cuţit cu rama zimţată. A lăsat resturile să se scurgă de sânge, „erau albe, ca coala de hârtie”, spune el, după care le-a pus în trei sacoşe mari de rafie şi, cu o bicicletă, le-a cărat până la canalul Mureşel, aflat la circa 1,5 km de blocul lui. A aruncat de pe pod în apă segmentele de cadavru şi, după ce a văzut că nu ies la suprafaţă, a plecat acasă.
Plapuma care era pe canapeaua din sufragerie a dus-o la tomberon şi a ars-o pentru că, spune el, „ce arde, nu putrezeşte”. Covorul mare, din cameră, de pe care a şters cât a putut petele de sânge, nu s-a îndurat să-l arunce, l-a dăruit unei prietene, prostituată. Aşa au dat de el anchetatorii, după 15 ani de la crimă. Criminaliştii au găsit pe toată suprafaţa covorului pete mari, vizibile macroscopic. Sânge ce are, conform raportului de expertiză al INML, profilul genetic al dispărutei Toma Hortenzia (Tenzi).
Pe Bonţoiu Liliana, Toma a ucis-o în noaptea de 13/14 februarie 1998. Era ferm convins că ea îl turnase la poliţie în ’95, cu furtul televizorului, femeia urmărind astfel să se răzbune pe el pentru bătăile pe care le primise. În plus, Lili bănuia ce se întâmplase cu Tenzi. Şi, deşi se temea de el, femeia a continuat să-l vadă, rămânând la el peste noapte. La ultima ei vizită, în timp ce ea dormea, Toma a luat decizia s-o ucidă şi-a strâns-o de gât cu ambele mâini, până ce „i-a luat aburul”, cum spune el. Apoi, a adus ciocanul de şniţele şi a lovit-o în cap, de mai multe ori, să fie sigur că o omoară de tot. Cadavrul a avut aceeaşi soartă cu cel al lui Tenzi, a fost segmentat în cadă, încărcat în patru sacoşe de rafie şi apoi aruncat la canal. „La 50 de metri de fiică’mea”, aproximează Toma. Apoi, el s-a întors acasă, a adunat hainele victimei şi lenjeria de pe pat, care era plină de sânge, şi le-a dus la o ghenă de gunoi, unde le-a dat foc.
La 27 martie 2012, prin rechizitoriul întocmit de procurorii Romulus Varga şi Marius Foitoş de la Parchetul General, Toma Gheorghe a fost trimis în judecată pentru săvârşirea a două infracţiuni de omor deosebit de grav. La 14 iunie 2012, Tribunalul Arad l-a condamnat la 25 de ani de închisoare. Toma a atacat sentinţa, însă la 1 noiembrie 2012 şi-a retras apelul, decizia de condamnare devenind definitivă.
Decizia Curtii de Apel Timisoara - Cazul TOMA.pdf
18 ani plus justiţia divină
Florea Veronica avea 9 ani. Luni, 3 octombrie 1994, fetiţa a plecat prin vecini, cu o ceaşcă în mână, să împrumute nişte zahăr. Aşa a ajuns şi în curtea lui Iosif Cimpoieriu (37 ani), de unde avea să dispară pentru totdeauna. Au trecut 20 ani de atunci, şi cadavrul ei n-a mai fost găsit niciodată.
Când Veronica a intrat în curtea lui, Cimpoieriu, zis şi „Armăsaru”, era în pauza dintre două beţii şi-l aştepta pe prietenul său, Ioan Năftăilă, zis şi „Buş”, să-l cinstească cu rachiu. Nici nu l-a interesat ce vroia fetiţa. A trântit-o pe canapea şi a violat-o. Ca vecinii să nu-i audă ţipetele, i-a astupat gura cu o pernă. Când Năftăilă a ajuns la el, Cimpoieriu l-a invitat să abuzeze sexual fetiţa. Şi, deşi iniţial a fost de acord, „Buş” a declarat ulterior organelor de anchetă că a renunţat, atunci când a văzut copila plânsă şi plină de sânge.
Apoi, Cimpoieriu a decis să omoare fetiţa, pentru ca violul să nu fie descoperit niciodată. Cu un şnur de glugă, a strâns victima de gât, până când aceasta a decedat. Pe urmă, a adus un sac de naylon şi, cerându-i lui Năftăilă să-l ţină, a băgat în el cadavrul. Sacul s-a rupt, aşa că a mai adus unul, din rafie, în care a băgat sacul cu trupul victimei, dar şi cearceaful, plin de sânge, care fusese pe canapea. A legat sacul la gură şi l-a ascuns sub pat. Pe urmă, cei doi au plecat într-un bar, unde s-au cinstit până spre miezul nopţii. La plecarea din local, Cimpoieriu i-a propus lui Năftăilă să-l ajute să arunce sacul, însă acesta susţine că l-a refuzat, fiindu-i frică de consecinţe, şi că s-a dus direct acasă. Rămas pe cont propriu, „Armăsaru” a mers la el, a luat sacul în spate şi l-a dus peste câmp, la râul Olt, aflat la circa 300 de metri de casa lui, unde l-a aruncat în apă.
Oribila crimă a ieşit la iveală abia în ianuarie 1997, când poliţiştii au aflat şi numele autorului. Cimpoieriu şi Năftăilă şi-au recunoscut faptele, iar primul a participat la reconstituire, conducând anchetatorii până la locul unde a aruncat cadavrul în râul Olt. În casa lui, a fost găsită canapeaua pe care fusese violată fetiţa, iar pe o bucată din pânza tapiseriei a fost identificată o urmă de sânge uman. Dată fiind perioada mare de timp scursă de producerea faptei şi până la efectuarea percheziţiei, nu s-a mai putut stabili grupă sanguină. Iosif Cimpoieriu a fost acuzat de omor calificat şi de viol, iar Ioan Năftăilă - de favorizarea infractorului. Probatoriul acuzării se baza doar pe declaraţii de martori şi pe recunoaşterea autorilor.
Numai că, înainte ca dosarul să fie trimis în instanţă, Cimpoieriu a revenit asupra declaraţiilor, negând săvârşirea faptei şi declarând că a fost silit de organele de poliţie să recunoască. Conform rechizitoriul însă, martorii care au asistat la reconstituire declară că „Cimpoieriu Iosif a parcurs traseul (de acasă şi până la locul unde a aruncat cadavrul în râul Olt), de bună voie şi liber, nefiind dirijat de organele judiciare”. Mai mult, aflat în arest preventiv, el apucase să le povestească celorlalţi deţinuţi din cameră, cu lux de amănunte, modul săvârşirii faptelor. Disperat că va fi condamnat la ani grei, Cimpoieriu încearcă, în timp ce era în arestul poliţiei, să-l convingă pe Năftăilă să revină, la rându-i, asupra declaraţiei. Îl ameninţă cu moartea, însă „Buş” rămâne consecvent pe parcursul urmăririi penale, inclusiv la confruntarea sa cu Cimpoieriu.
Cu o semi-recunoaştere a faptei, declaraţii de martori şi câteva urme de sânge despre care nu s-a putut stabili dacă e sau nu al victimei, procurorul Bagoly Alexandru, de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov, a trimis dosarul în instanţă.
Tribunalul Braşov l-a condamnat pe Iosif Cimpoieriu la 18 ani de închisoare, iar Ioan Năftăilă a primit 2 ani. Cimpoieriu a atacat decizia, susţinând că este nevinovat şi solicitând achitarea sa. „Din analiza actelor şi lucrărilor de la dosar rezultă că starea de fapt a fost corect reţinută de prima instanţă, care pe baza probelor administrate în cauză, atât în faţa organelor de urmărire penală, cât şi în cursul cercetării judecătoreşti, a dat faptelor comise de inculpat încadrările juridice corespunzătoare”, se precizează în Decizia Penală nr. 178/24 noiembrie 1999 a Curţii de Apel Braşov. Cimpoieriu n-a mai apucat însă să citească această decizie. Închis în Penitenciarul Codlea, la scurt timp după ce a făcut recurs s-a îmbolnăvit grav. A fost transportat la Penitenciarul Spital Jilava din Bucureşti, iar ulterior, din cauza agravării bolii de care suferea, a fost pus în libertate. La 28 august 1999, Cimpoieriu a decedat, ca urmare a unui accident vascular cerebral, iar Curtea de Apel Braşov a dispus încetarea procesului penal.
Decizie Curtea de Apel Brasov - caz CIMPOERIU.pdf
19 ani de închisoare
Cornel Picu (45 de ani) îşi făcea veacul în zona „Complex” din Cugir. Schimba valută pe stradă şi dădea bani cu camătă. Un cămătar sentimental, care avea grijă de mama lui, paralizată la pat de şapte ani. O îngrijea, o hrănea, o schimba, trecea pe-acasă, s-o vadă, şi de mai multe ori pe zi. Pe 9 iulie 2001, pe Picu l-a înghiţit pământul.
În dimineaţa acelei zile, bărbatul s-a întâlnit cu Romeo Nicolae Chelaru (28 de ani), care vroia să împrumute 500 de dolari. Cămătarul i-a spus că ar trebui să gireze împrumutul cu un obiect de valoare, iar cei doi au mers acasă la Chelaru. Au rămas să discute în holul casei, iar Picu a venit cu o propunere surprinzătoare: ce-ar fi să gireze cu apartamentulĂ Chelaru l-a refuzat, indignat. Picu s-a ridicat din fotoliul în care stătea şi a dat să plece. Chelaru l-a prins, pe la spate, de borsetă, iar cămătarul l-a împins. Înfuriat, tânărul a luat o sticlă de 0,75 ml goală, care era pe hol, şi l-a lovit pe Picu în cap. Acesta a căzut fulgerat. Agresorul i-a verificat pulsul şi a constatat că e mort. Apoi i-a verificat borseta şi a găsit înăuntru 700 de dolari şi 3000 de mărci germane, bani pe care i-a luat.
Era ora 11:30. După ce a cărat cadavrul victimei până în cada din baia apartamentului, Chelaru a pleacat înspre Alba Iulia, de unde şi-a ridicat permisul de conducere. În jurul orelor 15:00, s-a reîntors în Cugir şi s-a apucat să tranşeze cadavrul din cadă. Cu un topor şi un cuţit, a desprins de bust capul, membrele superioare şi inferioare. A învelit bucăţile în mai multe haine din fâş şi le-a pus în sacoşe de rafie, pe care le-a dus în portbagajul maşinii sale. Apoi, s-a urcat la volan şi a mers până în apropierea localităţii Vinerea, pe malul râului Cugir. Acolo, a descărcat portbagajul, a acoperit resturile umane cu lemne pe care le-a stropit cu benzină. Şi, chiar înainte a da foc, Chelaru şi-a dat seama că a uitat ceva: de pe braţele victimei a luat o brăţară şi-un inel din aur. A aruncat printre lemne celularul mortului, dar şi cuţitul şi toporul cu care tăiase cadavrul, şi abia apoi a aprins bricheta. Era în jur de ora 18:00. A doua zi, pe lumină, Chelaru s-a întors în locul unde arsese cadavrul, a adunat cenuşa şi resturile rămase şi le-a aruncat, împreună cu partea metalică a cuţitului şi toporului, în râul din apropiere. Apoi s-a dus acasă şi a ascuns bijuteriile din aur şi cei 700 de dolari în casa bunicilor soţiei. Cele 3000 de mărci le-a schimbat în lei, iar fişicul de bacnote l-a dosit într-un tablou de siguranţe de pe scara blocului unde locuia.
Poliţiştii au ajuns la el chiar în ziua în care a fost reclamată dispariţia, pe 12 iulie, însă Chelaru a negat că ar avea vreo vină. Îl contraziceau însă declaraţiile vecinilor. Unul dintre ei îl văzuse pe Picu cum a intrat în apartamentul lui Chelaru, apoi auzise o bubuitură şi un vaiet. Cu o altă vecină criminalul se întâlnise pe scară, în timp ce căra spre portbagajul maşinii plasele grele de rafie, pe care le urcase pe umeri. El i-a cerut o sticlă de plastic cu apă, iar femeia i-a dat şi-a ţinut minte.
Poliţiştilor, Chelaru le-a spus că avea în sacoşele de rafie pet-uri goale, însă legiştii au găsit pe umerii lui vânătăi care „s-au putut produce prin transportarea pe umeri a unor genţi în care se aflau corpuri dure cu masă mare”. Chelaru a susţinut că vânătăile sunt de la o căzătură mai veche. Pe 13 iulie, supus la testul poligraf, a dovedit comportament simulat.
La CFL-ul efectuat în apartamentul lui Chelaru poliţiştii au descoperit, în hol, câteva cioburi de sticlă. Pe pereţii din hol şi pe tocul unei uşi de la dormitor au fost găsite urme de sânge. Ulterior s-a stabilit că au grupa AII, ca şi a victimei. Chelaru şi soţia lui aveau BIII. În baie, după chiuvetă, criminaliştii au găsit ţesut uman format din „muşchi striat de profunzime”, conform expertizei. Alte urme de sânge cu grupa AII au fost găsite în portbagajul maşinii.
În ciuda acestor probe evidente, Chelaru a continuat să nege fapta. Cercetându-i trecutul, poliţiştii au descoperit că el lucrase ca poştaş şi falsificase cupoane de pensie. La 29 octombrie 2001, Chelaru a fost arestat preventiv pentru delapidare, fals în înscrisuri şi uz de fals. La 10 noiembrie, Chelaru, cel despre care vecinii povesteau că mergea aproape în fiecare duminică la biserica din zonă, s-a spovedit organelor de anchetă. A făcut-o în prezenţa „unor martori asistenţi cărora inculpatul le-a făcut cunoscut că recunoaşterea a fost făcută din proprie iniţiativă şi nu ca urmare a constrângerii”, se precizează în rechizitoriu.
După mărturisirea faptei, a fost cercetată zona în care el a indicat că a ars cadavrul, însă anchetatorii nu au mai găsit nimic. În februarie 2002, procurorul Păcurar Nicolae de pe Parchetul de pe lângă Tribunalul Alba l-a trimis în judecată pe Chelaru Nicolae Romeo, sub acuzaţiile de omor calificat, tâlhărie, profanare de cadavre, fals în înscrisuri oficiale, uz de fals şi înşelăciune. În iunie 2002, Tribunalul Alba l-a condamnat la 19 ani de închisoare. Chelaru a făcut apel, apoi s-a răzgândit, sentinţa rămânând definitivă.
Sentinţa Tribunalului Alba - Caz CHELARU.pdf
23 de ani de închisoare
Nicio urmă de sânge. Niciun martor care să fi văzut crima. Nicio dovadă, în afară de recunoaşterea faptei, la un an şi jumătate după comiterea ei. Probatoriul conţine un proces verbal de cercetare la faţa locului, câteva planşe cu fotografii din casă, acte medico-legale ce atestă că victima era sănătoasă, declaraţii de martori, declaraţii de inculpat, un DVD pe care sunt înregistrate declaraţiile celor doi inculpaţi şi operaţiunile de scotocire, cazierul judiciar şi prezentarea materialului de urmărire penală. Nouă din zece procurori ar ţine şi acum dosarul în sertar. De teama unei achitări, nu s-ar risca să-l trimită în instanţă. Iar doi criminali ar fi în continuare liberi, bucurându-se de viaţă.
Bokcsai Tunde (19 ani) şi Bocksai Zsolt (29 ani) locuiau în cantonul CFR din Topliţa, izolaţi de lume, împreună cu băieţelul lor, care avea câteva luni, şi Biro Timea-Maria, fetiţa de 3 ani pe care Tunde o avea dintr-o relaţie anterioară. Timea era adesea bătută de tatăl ei vitreg. Atunci când vecinii, văzând-o pe fetiţă plină de vânătăi, întrebau ce-a păţit, părinţii spuneau că a căzut.
În seara zilei de 16 decembrie 2006, Tunde, Szolt şi cei doi copii erau acasă. Timea a făcut o boroboaţă, iar bărbatul a certat-o. Speriată, fetiţa a început să plângă. Mama ei, care se uita la televizor, nu s-a obosit s-o liniştească. Înfuriat, Szolt s-a repezit la copilă şi i-a dat două palme în cap. Timea s-a dezechilibrat şi a căzut cu faţa în jos, pe linoleum. Când au ridicat-o, fetiţa era inconştientă, avea buza umflată şi-i curgea sânge din gură. Au stropit-o cu apă, şi apoi, deşi ea se simţea în continuare rău, au pus-o pe pat, să doarmă. Când programul de la televizor s-a terminat, mama a venit şi s-a aşezat pe pat, lângă copil. Dimineaţa, când s-au trezit, cei doi au constatat că fetiţa e moartă. Zsolt a luat-o pe braţe şi a dus-o în cealaltă cameră, pe nişte haine, iar mama a îngropat-o, punând peste ea lenjerie. Apoi, Szolt a acoperit geamul camerei cu o pătură.
Cinci zile a stat fetiţa moartă în această încăpere. Timp în care cei doi părinţi criminali s-au sfătuit, căutând metode infailibile pentru a scăpat de cadavru. Mai întâi, au vrut să îngroape fetiţa sub podeaua camerei. Apoi, s-au gândit să facă o groapă într-un loc izolat, dar le-a fost teamă să nu-i vadă careva. Apoi, săpatul presupune un efort fizic. Aşa că, de comun acord, s-au decis să ardă fetiţa şi apoi să-i arunce resturile...
În seara zilei de 21 decembrie 2006, Szolt a mers peste drum de canton, la sediul echipei de muncitori CFR, şi a făcut focul în soba metalică. La miezul nopţii, el şi Tunde au cărat acolo cadavrul, care era băgat într-un sac, şi l-au îndesat în sobă. Cum nu încăpea înăuntru, criminalul a luat trupul fetiţei şi l-a fracturat de la mijloc. Soţia lui stătea de pază. Când flăcările au cuprins cadavrul, Tunde a pus pe deasupra lui bucăţi de slănină, ca să înteţească focul. Au vegheat acea sobă, cu rândul, toată noaptea. Apoi au mers să se culce. A doua zi, spre seară, s-au întors şi au încărcat resturile şi cenuşa din sobă într-un sac, pe care l-au golit într-un decantor din apropierea cantonului.
Un an şi jumătate, fapta lor a rămas nedescoperită. Celor care întrebau de fetiţă, Szolt şi soţia lui le spuneau că e ba la o creşă, ba la nişte prieteni sau la părinţii ei. Vecinii au observat că cei doi se izolaseră şi mai tare, iar el începuse să bea.
La 23 mai 2008, Bocskai M., mama lui Szolt, a venit în vizită la canton. Nevăzând-o pe Timea, bunica vitregă a bănuit că cei doi au vândut fetiţa, pentru a face rost de bani, aşa că s-a oferit să meargă să o răscumpere! Szolt nu era acasă, iar Tunde, la insistenţele soacrei, a mărturisit oribila crimă. Îngrozită, Bocksai M. a mers la postul de poliţie din Topliţa, unde a povestit tot ce aflaseră de la Tunde.
Când au ajuns la canton, poliţiştii au găsit uşa închisă cu lacătul. Imediat după plecarea soacrei, Tunde a alergat într-un suflet la soţul ei, pentru a-l preveni. Cei doi criminali au fugit, împreună cu băieţelul lor. Au fost daţi în urmărire generală, iar la 27 mai, spre miezul nopţii, cei doi au fost găsiţi într-o stână părăsită. În momentul prinderii, Szolt a încercat să opună rezistenţă, fiind necesară intervenţia în forţă pentru a-l încătuşa.
La CFL-ul efectuat în canton n-au mai fost găsite urme de sânge. După ce soţii Bocksai şi-au mărturisit fapta şi au spus ce au făcut cu cadavrul, a fost verificat şi decantorul din care au fost ridicate 118 fragmente osoase, toate de natură animală. Nici în soba metalică nu a mai putut fi găsită vreo urmă rămasă de la arderea cadavrului. Chiar şi fără vreun fir de păr de-al victimei sau vreo picătură de sânge care să probeze agresiunea, procurorul Cristea Moise, de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita, a trimis dosarul în instanţă, acuzându-l pe Szolt de omor calificat, iar pe Tunde de complicitate la omor calificat. Tribunalul Harghita a considerat însă că mama este la fel de vinovată ca şi tatăl vitreg şi, în 26 ianuarie 2009, i-a condamnat pe amândoi la 23 de ani de închisoare. La 22 mai 2009, prin sentinţa Curţii de Apel Târgu Mureş, decizia a rămas definitivă.
Sentinţa Tribunalul Harghita - caz BOCKSAI.pdf
15 ani şi o graţiere prezidenţială
În decembrie 1989, Iosif Veverca avea 49 de ani şi era maior în cadrul serviciului judiciar al Miliţiei judeţului Timiş. Ianoş Paris abia împlinise 18 ani şi era angajat ca muncitor la salubritate, în Timişoara. În seara zilei de 18 decembrie se afla, într-un grup de manifestanţi, pe Calea Girocului. A fost împuşcat mortal în gât. Părinţii lui n-au avut pe cine îngropa. Iosif Veverca, cel care l-a ucis, a fost printre participanţii la operaţiunea Crematoriul „Cenuşa”. 40 de cadavre neidentificate au fost ridicate în noaptea de 18/19 decembrie 1989 din morga Spitalului Judeţean Timiş, încărcate într-o autoizotermă şi duse la Crematoriul „Cenuşa” din Bucureşti, unde au fost arse. Cenuşa rămasă a fost pusă apoi în patru pubele de gunoi şi aruncată într-o gură de canal de pe raza comunei Popeşti - Leordeni.
O crimă fără cadavru petrecută în zilele Revoluţiei din ’89. Greu de probat: fără certificatul medico-legal, fără recunoaşterea faptei, fără probe directe. Dar crima se petrecuse în plină stradă, în văzul lumii. Al martorilor care au dat declaraţii despre cele întâmplate. La 28 februarie 1990, prin rechizitoriul Procuraturii Militare Timişoara, Iosif Veverca a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat. Constatându-se că există caz de conexiune, prin încheierea din 13 aprilie 1990, Curtea Supremă de Justiţie a reunit această cauză cu dosarul în care era judecat „Lotul Timişoara”.
În sentinţa din 9 decembrie 1991, Curtea Supremă de Justiţie - Secţia Militară a reţinut că „(...) în seara zilei de 18 decembrie 1989, inculpatul maior de miliţie Veverca Iosif s-a deplasat cu o parte din militarii ce intrau în compunerea dispozitivului instalat la Spitalul Judeţean (D.7), pe care îl comanda, spre intersecţia străzii Ştefan Stâncă cu Calea Girocului, deoarece fusese anunţat că un grup de tineri încercau să blocheze Calea Girocului cu un autobuz. Ajungând în apropierea grupului, inculpatul maior de miliţie Veverca Iosif a deschis foc de pistol mitralieră asupra tinerilor respectivi, împuşcând mortal pe Ianoş Paris, care se afla între aceştia. Apoi, inculpatul maior Veverca Iosif a reţinut şi trimis la miliţie pe cei din grupul în care se afla victima, iar aceasta a fost transportată la morga Spitalului judeţean Timiş”. În noaptea de 18/19 decembrie 1989, între orele 1:30 şi 4:15, Veverca şi alţi inculpaţi în proces au ridicat din morga spitalului şi au încărcat în autoizotermă 40 cadavre, care au fost apoi incinerate la Crematoriul „Cenuşa”.
În faţa instanţei, „inculpatul maior de miliţie Veverca Iosif (...) negând faptul de a fi tras în seara zilei de 18 decembrie 1989, cu pistolul mitralieră, spre grupul din care făcea parte Ianoş Paris, împuşcându-l mortal, a susţinut că nu a participat la acţiunea îndreptată împotriva grupului respectiv, că operaţiunea de recunoaştere a victimei de către martori nu a decurs corect, iar relatările unor martori sunt contradictorii şi că ar fi fost informat că victima ar fi în viaţă, aflându-se în Germania.”
Instanţa a constatat însă că, „deşi inculpatul a negat că a tras vreun foc de armă în seara respectivă, susţinând că nici nu s-a deplasat la intersecţia străzii Ştefan Stâncă cu Calea Girocului, fapta rezultă în mod incontestabil din depoziţiile martorilor. (...) Toate aceste probe se coroborează cu declaraţiile făcute de Ionesi Olimpia şi Ionesi Constantin care au declarat că fiul lor Ianoş Paris nu s-a mai înapoiat acasă, cu împrejurarea că urmele constatate de procuror la locul unde s-a tras asupra grupului de tineri coincid cu relatările făcute de martori, precum şi cu împrejurarea că inculpatul maior Veverca Iosif primise în ziua de 17 decembrie 1989 pistol mitralieră cu 120 cartuşe şi nu a justificat muniţia. Susţinerea sa, că nu s-ar fi deplasat în seara de 18 decembrie 1989 la intersecţia străzii Ştefan Stâncă cu Calea Girocului, este infirmată în mod evident de împrejurarea că din documentele găsite la organele locale de miliţie a reieşit că tinerii între care s-a aflat şi Ianoş Paris au fost reţinuţi de maiorul Veverca Iosif, ceea ce nu era posibil dacă nu se deplasa în acea seară la intersecţia respectivă. Nici susţinerea că nu ar fi posibil să se reţină că a ucis pe Ianoş Paris cît timp cadavrul acestuia nu a fost găsit şi supus examenului medico-legal nu poate fi primită, deoarece, aşa cum s-a arătat, în cursul nopţii ce a urmat au fost ridicate de la morga spitalului un număr de 40 cadavre, între care şi cel al tînărului respectiv, fiind transportate şi incinerate la Crematoriul uman din Bucureşti”.
Curtea Supremă a schimbat încadrarea juridică a faptei inculpatului în infracţiunea de omor şi în tentativă la infracţiunea de omor deosebit de grav. Maior rez. Iosif Veverca a fost condamnat la 15 ani închisoare, interzicerea timp de 8 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a, b şi c C. pen. şi degradarea militară.
Parchetul de pe lângă Tribunalul Militar Timişoara, dar şi inculpaţii din „Lotul Timişoara” au atacat cu recurs sentinţa din acest dosar. În ce priveşte fapta lui Veverca, Completul de 9 judecători al Curţii Supreme de Justiţie a reţinut, în Decizia nr.30 pronunţată la 6 iunie 1997, că „împrejurarea că nu a fost găsit cadavrul tânărului Ianoş Paris nu poate avea relevanţa atribuită de inculpat prin motivul de casare cît timp între cele 40 cadavre arse la crematoriul uman „Cenuşa” au fost şi multe cadavre de tineri neidentificate, iar împuşcarea aceluit tînăr în împrejurările arătate a fost stabilită neîndoielnic prin probele la care s-a făcut referire în considerentele sentinţei. (...) Aşa fiind, se constată că nu se justifică invocarea cazurilor de casare prevăzute de art.385 ind.9 alin.1 pct.18 („cînd s-a comis o eroare gravă de fapt”) şi pct.12 („cînd nu sînt întrunite elementele constitutive ale unei infracţiuni”) din Codul de procedură penală (...).”
Veverca a fost arestat în 24 decembrie 1989, iar la 15 martie 1993 a fost pus în libertate. A fost reîncarcerat după decizia definitivă a Curţii Supreme de Justiţie din 6 iunie 1997.
În 2001, pe baza unor relatări de presă conform cărora Ianoş Paris ar trăi, Veverca a obţinut rejudecarea procesului său. Au fost audiaţi mai mulţi martori şi a fost făcută percheziţie la o adresă din Timişoara, unde se susţinuse că ar sta ascuns Ianoş Paris, fără să se găsească dovezi despre asta. Nici Interpolul nu a confirmat că Ianoş Paris ar trăi pe undeva, prin străinătate. În apărarea lui Veverca au sărit jurnalişti, dar şi unii „revoluţionari”. S-a desfăşurat o întreagă campanie de presă în favoarea fostului maior de miliţie, amintindu-se, repetat, că nu a fost găsit cadavrul lui Ianoş Paris, fără a fi menţionată incinerarea cadavrelor eroilor de la Timişoara. În martie 2003, Curtea Supremă a respins cererea de revizuire înaintată de Veverca. La 23 decembrie 2003, el a fost graţiat, printr-un decret prezidenţial semnat de Ion Iliescu.
Decizia ICCJ de respingere a cererii de reviziuire - caz VEVERCA.pdf
