Radu Gheorghe:Primul monolog cu Miliţia alături

Cunoştinţele muzicale căpătate în 12 ani de studiu al viorii, precum şi uşurinţa de a cînta la alte instrumente l-au situat pe Radu Gheorghe, de la începutul carierei actoriceşti, într-o poziţie unică.

Cunoştinţele muzicale căpătate în 12 ani de studiu al viorii, precum şi uşurinţa de a cînta la alte instrumente l-au situat pe Radu Gheorghe, de la începutul carierei actoriceşti, într-o poziţie unică.

Radu Gheorghe a absolvit I. A. T.C. din Bucureşti în 1975, la clasa profesorilor Sanda Manu şi Octavian Cotescu. Apariţiile lui artistice impresionează prin diversitate şi originalitate.


LA EXAMEN. "Lasă-te de teatru!", aşa a fost sfătuit la început. "E greu", spune Radu Gheorghe. "Eu sînt din Tulcea. Vă daţi seama! Am venit la Bucureşti, eram cu mămicuţa de mînă. Aveam faţă de ţăran, eram îmbrăcat într-un costumaş făcut cu mari eforturi financiare de părinţii mei. Avea dungi maro şi mi-a folosit pentru admitere drept costum de scenă. M-am dus să mă pregătesc şi eu la un profesor renumit, Petrică Gheorghiu. M-am dus cu o sarsana cu peşte. Trebuia să urmez Conservatorul, pentru că terminasem 12 ani de vioară, dar în liceu mă "muşcase" microbul teatrului. Petrică Gheorghiu mi-a spus: "La mine se pregătesc de un an-doi şi tu vii cu două săptămîni înainte! Ce monolog ai pregătit?". Eu aveam un monolog din "O noapte furtunoasă", cînd jucasem Spiridon la Teatrul Popular de la Tulcea. Erau 20 de propoziţii, dar eu îl consideram monolog. Nu era semnificativ. A strîmbat din nas, lucru care m-a ajutat, pentru că nu mi-a zis că e bun sau că e rău. "Mai ai unde să dai?", m-a întrebat. I-am spus că da, la Conservator, că aveam 12 ani de vioară. "Du-te la Conservator!" Ei, în cele două săptămîni m-am pus cu burta pe carte, adică să-mi aleg repertoriul. În două săptămîni trebuia să-l şi găsesc, să-l şi învăţ", spune Radu Gheorghe.


MONOLOGUL. Simţind că are filonul de comedie şi-a spus că o să caute la Caragiale şi Shakespeare. A ales Caţavencu, monologul lui din "O scrisoare pierdută". "M-a ajutat costumul, că parcă era de acolo. Poeziile erau mai simple, le-am ales, le-am învăţat." Dar şi cu ele, şi cu monologul am avut o problemă. Nu puteam să repet în casă, se auzea. Aşa că luam transportul în comun şi ajungeam în Herăstrău, dar după ora 23:00, să nu fie lume pe acolo. Un echipaj de Miliţie care patrula pe acolo m-a descoperit, m-a legitimat şi m-a întrebat: "Ce naiba faci la ora asta aici, moşule?". "Ce să fac, vreau să dau la teatru şi repet aici." "La teatru? Şi ai învăţat?" "Da." "Spune-ne şi nouă." S-au aşezat pe o bancă şi le-am spus tot. Au început să rîdă, aşa că primii mei spectatori au fost chiar miliţienii. Mi-am spus atunci, măi, dacă i-am făcut pe ăştia să rîdă, e bine. Am intrat al treilea, spre stupoarea elevilor pregătiţi de domnul profesor Petrică Gheorghiu."


BRĂDULEŢ. "Poate era cel mai bun sfat, să mă las de teatru, cine ştie, deveneam un mare violonist. Despre celelalte sfaturi legate de profesie nu poţi spune că unul este mai puţin important decît altul.  Nu poţi spune că un singur cuvînt sau un sfat sînt multe, mărunte, şi seriozitatea cu care profesorii mei Sanda Manu şi Octavian Cotescu s-au ocupat de generaţii întregi se vede acum." A avut la televiziune o primă apariţie în teatru, "Preţioasele ridicole". A fost invitat la Cenaclul Flacăra, cooptat în grupul de artişti care îl însoţea pe Adrian Păunescu pe toate coclaurile, iar la televiziune am avut cîteva varietăţi. Unul din scheciurile sale şi acum e ţinut minte, "Brăduleţ, brăduţ drăguţ". "Făceam aproape un minut improvizaţie pe tema unui copil care uită versurile de la poezia aceasta, eu aproape că plîngeam, şi publicul m-a agăţat, nu-mi ştia numele, dar îmi spunea "Brăduleţ". Am avut apoi un spectacol de sine stătător, "Ucenicul vrăjitor", pe care pînă la revoluţie l-am jucat trei stagiuni la Teatrul Naţional, în fiecare luni. La Sala Mare, în postura de dirijor al unei orchestre simfonice, respectiv Filarmonica din Ploieşti. În film, am fost luat în roluri mai mici sau mai mari, "Mireasa din tren", al lui Lucian Bratu, cu Gheorghe Visu şi Aurora Leonte. Au urmat "Grăbeşte-te încet", "Căruţa cu mere", "Căsătorie cu repetiţie", cred că vreo 10 filme în care am jucat. Roluri care se ţin minte. Acum 2-3 ani am recidivat cu ajutorul lui Ion Cărmăzan, în "Lotus".


"Am fost şase ani în Statele Unite, într-un turneu prelungit. Am stat în Chicago şi Los Angeles. E ca şi cum aţi întreba: cuiul este atras de un magnet puternic? Sigur că m-a atras. Economic, social. Mereu eram întrebat: "Ţi-a plăcut în America?". Mereu ziceam: "NU. Cum să-mi placă ordinea, disciplina, curăţenia, libertatea. Cui îi plac astea? O nenorocire".

"În teatru, primii ani de după facultate am fost angajat al Teatrului Ţăndărică. Ecuaţia în spectacolele dedicate copiilor este că trebuie să faci abstracţie de gălăgia din sală şi dacă nu ai dragoste faţă de copii, trebuie să o cauţi în interiorul tău, să o găseşti şi să o aduci pe scenă către ei, să primească acest mesaj."