Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Câteva din ideile exprimate de Adrian Năstase, invitatul emisiunii Sinteza zilei, la prima apariţie publică după eliberarea din penitenciar.
"Au trecut 300 de zile de când nu am mai vorbit la o televiziune. Am scris, destul de mult. De când am ieşit din penitenciar am vrut să treacă o perioadă în care să fac pace cu mine însumi. A trebuit ca de-a lungul zilelor şi a lunilor care au trecut destul de greu să consum tot ceea ce era revoltă şi dezamăgire. Mi-a fost teamă să vorbesc public înainte de a mă linişti şi de a mă gândi la ceea ce mi s-a întâmplat, de a privi ceea ce se întâmplă în jur. Acum sunt pregătit să vorbesc despre anumite lucruri, dar nu pentru a privi în urmă, ci pentru a privi înainte pentru a încerca să depăşeşc ceea ce a fost o încercare foarte grea, nu atât prin prisma perioadei din penitenciar, ci prin semnificaţia unei condamnări pe care eu am respins-o".
"A fost o condamnare pe care am respins-o considerând că este nedreaptă. M-a consumat revolta maximă din 20 iunie. Mi s-a parut profund nedrept, din punctul de vedere al unui proces dezechilibrat, al lipsei de dovezi, a mecanismului ca atare, zi de zi a fost o accelerare a procedurilor pentru finalizarea unui proces pentru a fi dat drept exemplu, o miză pe care nu o înţeleg".
"În 20 iunie practic am început o a doua viaţă. Unii au luat în glumă gestul meu, s-a spus că ceea ce s-a petrecut a fost o înşelătorie. Semnele pe care le port pe corp arată că a fost un lucru foarte adevărat. Glonţul a trecut la 1 mm de carotidă. Destinul sau Dumnezeu au hotărât ca viaţa mea să nu se încheie atunci. Am considerat că am datoria de a trăi o altă viaţă, în alt mod. Cred că parţial am reuşit".
"În acea seară lucrurile s-au petrecut în mare aşa cum au fost descrise. Aveam revolverul în buzunarul stâng al pantalonilor. L-am scos cu mâna stângă şi i-am spus ofiţerului de poliţie din încăpere că îmi pare rău că va fi implicat în această poveste. Din păcate, sau mai degrabă din fericire, în momentul în care am scos revolverul din buzunar cu mâna stângă şi am încercat să-l mut în mâna dreaptă, ofiţerul de poliţie s-a repezit la mine şi m-a dărâmat, încercând să-mi ia revolverul din mână. Am reuşit cu mâna stângă să îndrept revolverul spre mine, dar dintr-un unghi foarte ciudat, în sus. Am încercat, în acelaşi timp, să îl protejez pe el. Aş vrea să-i mulţumesc acestui ofiţer de poliţie, şi lui îi datorez faptul că stăm acum de vorbă".
"Decizia am luat-o în momentul în care am aflat sentinţa. Mi s-a părut umilitoare. Nu am crezut niciodată că în procesul meu va fi posibilă o sentinţă de acest gen. Mi s-a părut profund nedrept, umilitor. Nu neapărat din perspectiva penitenciarului, ci faptul în sine. Sunt lucruri pe care le poţi pierde în viaţă, dar nu demnitatea şi onoarea. A fost un moment extrem de greu, dar lucrurile au trecut şi dacă privesc în urmă nu ştiu dacă reacţia mea de atunci a fost cea mai bună".
"Obiectivul acestui proces a fost eliminarea mea din societate. M-am întrebat cine a câştigat din toata povestea asta. Întrebarea mea retorică este dacă lucrurile merg mai bine în ţară după aceşti opt ani în care eu am fost hărţuit. Cine ştie? Poate eu eram cauza unor întâmplări nefericite care au făcut ca România să fie mai izolată decât era înainte, mai puţin performantă decât era atunci. În 2004 creşterea economică era de 8,4% şi în fiecare săptămână primeam în România vizita unui preşedinte sau a unui prim-ministru. Sunt numeroase întrebări la care nu am răspunsuri ".
"În penitenciar au fost multe momente grele sau complicate, sau pur şi simplu triste. De Sărbători, de Crăciun, nu eşti acasă cu cei dragi, ei vin la tine, încearcă. Nu ai voie să bei un pahar cu vin. Lucruri care sunt mărunte poate, dar toate adunate înseamnă dramatismul unei vieţi pe care nu vreau să o comentez... Poate cel mai greu moment a fost să privesc dinafară maturizarea copiilor mei".
"A fost o seară cumplită atunci când Andrei a fost invitat la emisiunea dvs., pentru că dacă eu sunt obişnuit cu prezenţa în platourile tv, el o făcea pentru prima dată, şi apariţia sa publică era făcută pentru a explica nedreptatea comisă împotriva mea. Mă gândeam cum aş fi răspuns eu întrebărilor pe care le primea".
"Niciodata nu aş fi făcut o cerere de graţiere către Basescu. Mi s-ar fi părut o umilinţă pe care nu aş fi acceptat să o îndur. Însemna şi recunoaşterea unei vinovăţii pe care eu o resping categoric, iar eu vă pot spune că încă din luna decembrie am făcut o plângere la CEDO în legătură cu această condamnare.
Însă, ceea ce mi s-a părut o umilinţă la nivel naţional a fost acceptarea punctajului de la Bruxelles conform căruia preşedintele interimar nu avea dreptul de a aproba graţieri individuale, tocmai fiindcă era vorba despre mine.".
Citește pe Antena3.ro
