Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Cel mai bun prieten al nostru, iarna, e cartoful copt. Cum ne mai bucurăm de căldura lui, abia scos din cuptor, şi cum ne lăsăm cuceriţi de parfumul cojii sale uşor crocante!
Vara însă, pe caniculă, nimic nu ni se pare mai la locul său decât o îngheţată. Cerul gurii tânjeşte după atingerea cremoasă a acestei bunătăţi, servită la cornet, la pahar sau de-a dreptul în caserole! O îngheţată bună, se spune, valorează cât o masă cu trei feluri. E, oarecum, o manieră de a respinge agresiunea căldurii printr-o extremă a ei. De aceea, cred, consumatorul de îngheţată e un revoltat şi un înghiţitor de săbii.
Cel puţin aşa gândeam, intrând în ziua aceea cu 32 de grade Celsius la umbră în fabrica de îngheţată siciliană Sigel din apropiere de Marsala. La Marsala, trebuie să spun, există o tradiţie aproape seculară a îngheţatei. Aici s-au născut "bananetta" (îngheţata cu fructe) şi "gelo-barul" (unde bananetta se întâlnea cu o altă noutate: espresso italiano) şi tot aici s-a născut şi Massimo D'Amico, urmaşul primului gelatier marsalez, Zi Mummino, şi deja legendarul patiser care vara se mută cu patul în fabrică.
D'AMICO - INVENTATORUL
Massimo, patiser de profesie, e un perfecţionist. Permanent inventează. De la el au pornit îngheţatele în formă de pipă, cele în formă de spaghete, îngheţatele-feta şi cele multipack. De la Massimo vin cele mai bune şi mai elaborate torturi de îngheţată şi tot de la el pleacă, în întreaga lume, casata siciliană, această capodoperă a gelateriei italiene (combinaţie între îngheţată, cremă şi blat de tort).
Modest, dar hotărât în tot ceea ce face, patronul de la Sigel n-a ezitat, acum trei ani, s-o angajeze pe Andreea Arieşan, originară din Turda, care venise în vacanţă la o prietenă. Sociolog de profesie (a lucrat şase ani la un institut de sondare a opiniei publice), Andreea a intuit că fabrica de îngheţată din Marsala poate fi locul în care se poate realiza şi a rămas acolo, trecând peste dorul de bucătăria românească, de sărmăluţe, cozonaci şi supe ardeleneşti.
I-am văzut pe toţi aceşti oameni care fac îngheţată. Sunt o familie şi asta explică de ce Massimo şi-a mutat patul de acasă în mijlocul lor.
Omul poate trăi fără îngheţată. Dar nu poate trăi fără bucuria de a-şi împlini o dorinţă. Cinstit vorbind, cine poate trece, în acest iulie de cuptor, indiferent pe lângă o îngheţată?
