Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Lipsa totală a câinilor din periferia asta a Stockholmului mă pune pe gânduri. Dacă aici, în pădure, nu găsesc un câine, unul singur, fie și unul mai mic, fie și unul cu stăpân, ce speranțe să mai am că voi găsi vreunul pe drum, până la ambasadă, sau în centrul orașului? Suedezii sunt oameni mai reci, se pun ca un zid viu între tine și oraș, până ajungi să îi cunoști și să treci prin ei.
Când ești singur și trist printre străini, întâlnirea cu un câine nu poate decât să-ți aline sufletul. E un prieten tăcut care-ți dă din bucuria lui când îl mângâi și parcă te invită să îți arate orașul, oricare ar fi el, mergând liniștit la un pas în urma ta, ca și cum te-ar conduce de la spate. E cel mai bun prieten al omului, în general, și al românului, în special. Câinii vagabonzi nu-s periculoși, se spune mereu și peste tot pe la noi. Dacă te atacă, nu trebuie să te sperii; doar vorbește-le, spune-le ceva frumos și ei vor veni să-ți lingă mâna. E drept, unii nu știu de vorbă bună, poate sunt surzi, poate nu știu românește și atunci mai omoară un turist străin, un copil, un bătrân, oameni care probabil nu le-au vorbit și i-au înfuriat cu muțenia lor. Dar viețile câtorva nefericiți, dintre care unii nici nu sunt români, înseamnă un preț prea mic pentru legătura noastră, ca popor, cu câinii, o relație ce ne umanizează în acest ev dezumanizant. Cum de la ieșirea din România nu am mai văzut niciun maidanez, mă tem că Europa de dincolo de Curtici are sufletul uscat ca iasca și că ultimele ei resurse de umanitate se găsesc, câte or mai fi, în familiile cu câini. E drept, sunt niște câini chinuiți în lesă, ținuți în mod egoist pentru câte o singură familie, în loc să fie ai tuturor, dar orișicât! Măcar latră și dau din coadă.
Mai fac o tură printre cabane. Cine știe? Poate-poate!
Deodată, în dunga de lumină dintre două tufe de la marginea pădurii fulgeră o căprioară. Și încă una! Au țâșnit din întunecimea verdelui, s-au arcuit ca niște acolade vii între tufele dinspre cabane și au dispărut. Năluci. Și odată cu ele s-a dezumflat teoria mea despre insensiblitatea suedezilor și a Europei, în general, în contrast cu legătura nobilă dintre maidanez și român. Ăștia n-au maidanezi aici, au căprioare. Nu-s așa de reci, de fără suflet, cum lasă să se înțeleagă lipsa totală, aproape dureroasă pentru mine, a câinilor vagabonzi. Poate că și în privința asta ne-au luat-o înainte și ne privesc și din acest motiv de sus, cu aroganța lor insuportabilă. Și cât de mult ți-ai iubi țara, cât de mult i-ai apăra valorile, n-ai cum să nu accepți că și legătura dintre om și căprioară, mai ales când omul ăsta locuiește în ditamai orașul, este la fel de nobilă și de înălțătoare ca legătura dintre român și câine. La urma urmei, nu s-a văzut niciun om mușcat de căprioară. Și dacă suedezii și-au construit un stil de viață atât de natural și un oraș atât de generos, încât să vină căprioarele să se zbenguie pe aici, cinste lor! Dar niște căței nu le-ar strica, totuși...
Mă întorc în cameră și pun punguța în rucsac. Dacă nici la ambasada României nu găsesc un câine pripășit, ori ăla nu e teritoriu românesc, ori a dispărut de tot sămânța câinilor în partea asta de lume.
Titus încă mai are niște nasturi de încheiat și prevăd că nu vom pleca la ora stabilită. Nu știu cum face de nu mai termină odată.
‒ Titus, tu nu cumva închei nasturii și din urmă îi deschei pe ascuns? Văd că nu mai termini cu îmbrăcatul. Acuși se face ora și parcă văd că întârziem. Hai să te ajut eu.
Titus era ca un copac, înalt și solid, până să dea moartea peste el. L-a înhățat, nenorocita, la 63 de ani, vârsta la care mi-a luat-o pe mama, dar nu l-a prins bine. L-a atacat cu o infecție la plămâni, l-a ținut o sută de zile în spital, cu furtune înfipte peste tot, semăna cu o pernuță de ace, și tot trăgea de el. Țopăia Titus, ca la șotron, când pe lumea asta, când pe cealaltă. Dar într-o zi, nimeni nu știe cum, parșiva l-a scăpat din gheare într-un moment de neatenție și Titus țup! pe malul vieții, de-și făceau cruce doctorii de la Parhon. Nu le venea a crede că a înviat. Să tot fie un an de la miracol... Și uite că și-a revenit binișor. Doar că a slăbit și nu prea-l ascultă mâinile și picioarele, în rest e același Titus pe care-l știu de peste 20 de ani. Ba nu chiar același, fiindcă pe atunci nu existau telefoane mobile.
‒ Dar pentru care fapte, prietene, e decorat acest domn Eriksson? Și de ce te-a invitat și pe tine la zaiafet?
‒ Cum să nu mă invite? Sunt un colaborator apropiat al Fundației Star of Hope România. Are sediul în Iași. Ne și cunoaștem chiar aș îndrăzni să spun că suntem și prieteni.
‒ Nici nu se putea altfel, doar are nume de telefon mobil. Dar pentru care fapte?
‒ Știu eu? Cică drept plată că a luat el steagul luptei pentru binele copiilor care nu știu cum e să le fie bine, în special cei cu dizabilități. A venit în România încă din 1989. Până acum, din câte știu eu, peste 10.000 de copii au fost ajutați de Star of Hope. Pentru asta, Lennart a adus în România peste 30 de milioane de dolari. Dacă băga banii ăștia într-o afacere, ar fi fost unul dintre marii investitori.
‒ Investitor strategic. Chiar este, dacă e cum zici. Despre o investiție de asta, acum îmi amintesc, am scris și eu un reportaj mai demult, când încă se făcea presă în România. Star of Hope se îngrijea de copiii bolnavi de cancer de la Fundeni. Am fost acolo și i-am văzut pe prichindeii ăia... rași în cap, cu puncte desenate pe țeastă pentru chimioterapie... se jucau în sala amenajată de Star of Hope, senini, parcă nici nu aveau boala asta blestemată, nu știau ce înseamnă cancerul, țopăiau veseli și tragici în inocența lor ca iezii caprei, bătrâne, nu știau că lupul stă cu ochii pe dânșii... Aveau calculatoare, tot felul de jucării, cărți, profesori și psihologi, totul plătit de Fundație... Statul dădea mai mulți bani pentru întreținerea unui deținut decât pentru tratamentul unui copil ‒ și cred că așa e și acum. Secția aia era loc de tocat inimi, crede-mă. Abator! Dacă intrai acolo și-i vedeai pe copiii ăia, nu mai ieșeai om. Nici n-am putut scrie textul decât la un an și ceva după documentare. Atât mi-a trebuit să ies din coșmar și să pun stăpânire pe mine, să pot așeza pe hârtie ce am văzut. Fără programul ăla de asistență, susținut de Fundație, ar fi fost și mai rău. Cu unul dintre copii am păstrat legătura. S-a vindecat, a crescut mare, acum e student la medicină și abia așteaptă să termine facultatea ca să-i vindece și el pe alții. Dacă Lennart al tău a făcut măcar asta, chapeau, merită mai mult decât o medalie.
‒ Cu siguranță mult mai mult.
‒ Atunci să i se dea o medalie mai mare, mai aurită. O salbă.
‒ E Ordinul Național Steaua României, dragul meu. Cea mai înaltă distincție a statului. Steaua României pentru Steaua Speranței.
‒ Da, dar vezi... Știi cum e: te-a decorat Băsescu, te-a compromis! Teme-te de Băsescu și atunci când îți acordă medalii. Le dă, apoi se răzgândește și le ia înapoi, le dă și cui nu trebuie, cu ochii închiși, pe interes, pe ochi frumoși... le dă și e refuzat, le primește înapoi cu retur, c-așa-i în tenis. Mă tem că toată povestea asta cu decorațiile, zvârlite cu tulumba peste popor, a devenit neserioasă.
(Va urma)
----------------------------------------------------------------
Cântarea României, defăimarea Occidentului
episodul 1 - Ţara lui "Merge şi aşa"
episodul 2 - Cetăţean de onoare din întâmplare
episodul 3 - Occidentul, demn de mila noastră
episodul 4 - Sufletul mort al Vienei
episodul 5 - Şunca din seif
episodul 6 - Răzbunarea unui român sărac
episodul 7 - O, ce vacă minunată!
episodul 8 - Trenuri nemţeşti şi alte aroganţe
episodul 9 - Nişte provinciali
episodul 10 - Un vagon numit Europa
episodul 11 - Primire cu câine și sare
episodul 12 - Podișca lui Oprescu
episodul 13 - Occidentul l-a ucis pe Dumnezeu
episodul 14 - Suedia de sub gâscă
episodul 15 - Călare pe melc prin Stockholm
episodul 16 - Intraductibil: spartul în figuri
episodul 17 - Românii, nişte suedezi eşuaţi în latinitate
episodul 18 - Un apus în zorii zilei la Stockholm
episodul 19 - În căutarea modelului suedez
episodul 20 - România, țară fără perdea
episodul 21 - Patria și internetul
episodul 22 - Cu fundul pe reşou
episodul 23 - Pe la un 5 trecute fix
episodul 24 - Cântarea României, defăimarea Occidentului (24). La plăcinte, înainte!
