Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Cea mai de preţ calitate a timpului, sau poate cel mai mare defect al lui, e că trece. Masi repede sau mai încet. Depinde pe ce stai cu fundul: pe un reşou sau pe un fotoliu. Asta e de la Einstein, cred. Patul de hotel frige ca o plită.
Deja e amiaza şi nu peste mult timp va începe ceremonia la ambasadă. Adică vom ieşi în sfârşit din camera asta, vom traversa oraşul cu maşina şi, din mers, vom rupe bucăţi din el cu privirea, cu aparatul de fotografiat, şi le vom depozita în camera dovezilor pentru atunci când ne vom lăuda prietenilor noştri că am fost în Stockholm. Şi pentru atunci când, făcându-ni-se dor de depărtări, vom avea de unde scoate o imagine hrănitoare. Poate o căsuţă nordică frumoasă, făcută parcă din biscuiţi coloraţi, un chip de femeie blondă scăldat în mierea amiezii, un palat fără brizbrizuri, forfota ambarcaţiunilor albe pe marea albastră, somnul liniştit al hergheliilor de biciclete priponite la baza unei clădiri de birouri, turla unei biserici atingând delicat cerul, sau cine ştie ce alt lucru, de multe ori neînsemnat, care te face să plonjezi cu voluptate în necunoscut când vezi pentru prima oară un loc străin, ceva care te face să aparţii puţin acelui loc, iar ceva din el să-ţi aparţină pentru toată viaţa. Aşa mi se pare: că laşi ceva din tine peste tot pe unde umbli şi iei totodată câte ceva de acolo. Schimbul ăsta e precum circulaţia sângelui: te primeneşte, te întăreşte. Nu pot spune cu precizie ce ar avea Stockholmul de păstrat de la mine, dacă nu pierd ceva pe stradă, dar de păstrat sunt sigur că păstrează ceva. Pentru că dacă aş mai veni o dată nu mi s-ar mai părea la fel. N-ar mai fi oraşul de acum, ci oraşul pe care l-am mai văzut o dată. Dacă îl voi vedea!
Dar nu. Reîntâlnirea cu Stockholmul, chiar şi din mersul maşinii, întârzie. El palpită acolo, la o aruncătură de băţ, noi stăm aici în cameră şi încercăm să dormim cât mai mult ca să ne scoatem cumva în afara timpului rămas. Titus chiar reuşeşte. Lui îi iese asta cu somnul oricând şi în orice condiţii, chiar stând în cap, dacă ar putea.
Nu pot să dorm. Las cartea în care m-am tot chiorât de dimineaţă şi mă întind pe spate, cu ochii în tavan. Adânc, adânc este albul tavanului… Ca fântâna trecutului la Thomas Mann. Şi din fântâna asta scot cu ciutura, proaspete şi reci, versurile lui Artur Lundkvist, suedezul de care m-am îndrăgostit în adolescenţă, când am găsit prin internatul liceului un volumaş din seria “Cele mai frumoase poezii” – mă rog, nu sunt atât de sigur că l-am găsit:
"Poetul cunoaşte deopotrivă neliniştea şi bucuria, el ştie că aerul neliniştit al camerelor va deveni revoltă.El stă sub cataracta tăcerii, ascultând promenada ecoului prin cameră."
Recit versurile în gând şi ascult ecoul cuvintelor nerostite. Şi simt revolta cum creşte în mine. Nu se poate! Să vin până la capatul lumii şi să stau închis în cameră?
Sar din pat şi mă îmbrac în viteză, milităreşte, decis s-o iau pe jos spre ambasadă. Am adresa pe invitaţie: strada Östermalmsgatan, numărul 36. Cu 36 mă descurc, dar la Östermalmsgatan limba mi se înnoadă, buzele mi se lipesc ca de la halviţă.
Cum pot suedezii să pronunţe aşa ceva?
Uite că pot.
Suedeza, sau ceea ce aud eu vorbindu-se pe aici, mi se pare atât de aţoasă! E o mare performanţă să spui ceva în limba asta. Până acum nu mi-au ieşit decât nişte interjecţii universale şi câteva sunete suflate prin tunelul buzelor: iöi, iöe, uiöii. Nu mă îndoiesc că suedezii ar putea vorbi oricare altă limbă, chiar şi ungureşte, maghiara fiind cea mai grea limbă de pe pământ. Ungurii sunt un popor demn de admiraţie fie şi pentru numai atât: că reuşesc să vorbească ungureşte, să se înţeleagă între ei. Titus mi-e prieten, mi-e tare drag, dar când l-am auzit vorbind şi ungureşte, în vamă, a crescut şi mai mult în ochii mei, mi-a venit să-i pup mâna. Brusc nu mi s-a mai părut că nu merită titlul de cetăţean de onoare al municipiului Alba Iulia. Şi dacă s-ar întâmpla vreodată să mă supăr tare-tare pe el, – de obicei nu mă supăr foarte tare –, l-aş ierta pe loc numai auzindu-l ciripind ceva în limba asta imposibilă.
Foarte bine, nu voi pronunţa numele străzii. O fac pe mutul. Iau hârtia cu mine şi le arăt adresa trecătorilor, or să mă îndrume ei: iöi, iöe, uiöii, right, left, forward, ni aşé. Cum a nimerit orbul Brăila va nimeri şi mutul ambasada. Am şi telefonul la mine, în caz de ceva sun un prieten. E unu şi ceva. Dacă nu ajung până la 5 la ambasadă, îl sun pe Titus şi-l rog să mă ia cu maşina din drum.
Îl las pe prietenul meu dormind. Deschid uşa încetişor, să nu-l trezesc. Nu de alta, dacă ar vrea şi el să vină cu mine, ne-ar prinde seara până am ieşi din campusul motelier, că nu ştiu cum să-i mai zic…
Când să ies, dau nas în nas cu domnul din Iaşi. Şi în România mi se întâmplă la fel: pe unde mă-ntorc, pe unde mă sucesc, dau de câte un moldovean de-al meu. Domnul ţine într-o mână un umeraş cu cămaşa lui Titus, cea albastră, de ceremonii înalte, călcată impecabil ‒ din punctul meu de vedere şi arogant ‒ din punctul de vedere al cameristei filipineze care se strecoară tocmai acum, umilită, pe la spatele ieşeanului, cea care a zis că nu ştie să calce cămăşi.
‒ Domnul Titus e în cameră? I-am călcat cămaşa.
‒ Dumneavoastră?
‒ Da. Doar am făcut armata. Şi mi-am adus şi fier de acasă.
Nu i-am reţinut numele acestui domn amabil şi priceput. Titus vorbea la telefon, în maşină, când mi l-a prezentat. Sigur nu-l cheamă “Da, dragul meu”. Aseară a mâncat cu noi la cantina taximetriştilor şi atunci am aflat, printre chiftele, că e soţul doamnei care conduce Fundaţia Star of Hope România, parte a fundaţiei Star of Hope International. Ei doi, cu băiatul şi cu fata lor, au venit cu maşina, prin Polonia, apoi cu feribotul, 600 de kilometric peste Marea Baltică, până în Stockholm. Nu pleci fără fier de călcat la un drum ca ăsta, printr-o Europă invadată de bone şi de cameriste filipineze. Dacă ne vorbeam dinainte îl rugam să aducă şi un fund de lemn din ţară. Slana ardelenească e dezonorată dacă o tai pe o scrumieră de la Ikea întoarsă cu fundul în sus.
‒ La 4 plecăm! mă anunţă ieşeanul. E cam aglomerat, mai bine ne pornim din timp ca să nu întârziem.
Şi-mi pune cămaşa lui Titus pe piept. Mâinile îmi sunt ocupate cu trepiedul şi cu geanta foto.
La asta nu m-am gândit: că din cauza traficului nu vor putea alerga cu maşina după mine să mă culeagă de prin oraş. Aşa că mă întorc în cameră şi mă aşez iar cu fundul pe reşou.
(VA URMA)
____________________________________________
Cântarea României, defăimarea Occidentului
episodul 1 - Ţara lui "Merge şi aşa"
episodul 2 - Cetăţean de onoare din întâmplare
episodul 3 - Occidentul, demn de mila noastră
episodul 4 - Sufletul mort al Vienei
episodul 5 - Şunca din seif
episodul 6 - Răzbunarea unui român sărac
episodul 7 - O, ce vacă minunată!
episodul 8 - Trenuri nemţeşti şi alte aroganţe
episodul 9 - Nişte provinciali
episodul 10 - Un vagon numit Europa
episodul 11 - Primire cu câine și sare
episodul 12 - Podișca lui Oprescu
episodul 13 - Occidentul l-a ucis pe Dumnezeu
episodul 14 - Suedia de sub gâscă
episodul 15 - Călare pe melc prin Stockholm
episodul 16 - Intraductibil: spartul în figuri
episodul 17 - Românii, nişte suedezi eşuaţi în latinitate
episodul 18 - Un apus în zorii zilei la Stockholm
episodul 19 - În căutarea modelului suedez
episodul 20 - România, țară fără perdea
episodul 21 - Patria și internetul
Citește pe Antena3.ro
