Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În vremea îndepărtată când s-au petrecut aceste fapte, undeva în ţară, mai vârstnicul meu prieten M. era judecător. Atunci mi-a făcut onoarea de a mă numi prieten, în urma unor evenimente nedorite care ne-au apropiat, şi mă bucur să pot spune că încă mă mai consideră astfel. Nu mă îndoiesc că vom rămâne prieteni şi după această scurtă istorisire, chiar dacă din ea reiese că domnul M. a fost un judecător corupt. În privinţa aceasta nu există nicio îndoială, întrucât chiar domnia sa mi-a mărturisit totul şi mi-a arătat şi probele, expunându-le cu rigoarea unui profesionist. Corupt, dar un corupt “de bine”, dacă pot spune aşa. Şi pot. Neavând studii juridice, după mintea mea ar putea să existe şi o corupţie bună.
Domnul M. era , atunci, aproape de capătul unei cariere frumoase în magistratură. Ajunsese şef de Secţie Penală la Tribunal şi avea calea deschisă spre Curtea de Apel în cei câţiva ani rămaşi până la pensie. Avea o bună imagine de judecător citit, drept şi incoruptibil. Era autorul a două volume de articole de specialitate şi al câtorva de poezie. Ca poet, trebuie să recunoaştem, domnul M. mai bine s-ar fi abţinut de la publicarea acelor cărţi.
Dar cariera lui frumoasă nu avea o traducere pe măsură şi în viaţa civilă. Locuia la bloc, printre oameni care într-o zi puteau ajunge la judecata lui, făcea naveta de o viaţă cu o “Dacia” rablagită, pe nişte şosele neîndurătoare cu biata maşină, avea un băiat cam de vârsta mea ţintuit în scaunul cu rotile şi o soţie cu probleme psihice. Toţi banii lui se duceau pentru întreţinerea acestei familii năpăstuite. Era aşadar nefericit şi sărac, spre deosebire de mine, care la vremea aceea eram doar sărac.
Într-o zi, mergând să-l vizitez la casa lui părintească, dintr-un sat de munte, unde ne întâlneam la vin şi poezie, a venit să mă ia de la gară cu o maşină “Cielo”. Pe atunci, a avea Cielo” era ca şi cum ai avea astăzi propria rachetă orbitală în fundul grădinii. Strălucea în soare şi înăuntru mirosea totul frumos, a nou, a bun.
‒ Aţi câştigat la loz în plic? ‒ l-am întrebat mângâind cu voluptate bordul fin.
‒ N-am eu norocul ăsta. M-am lăsat corupt. Altfel, muream sărac.
Preţul corupţiei fusese destul de mare, am dedus, fiindcă şi casa bătrânească întinerise. De departe i-am văzut acoperişul de tablă, în locul celui vechi, deşelat pe alocuri şi cu ţiglele acoperite de muşchi şi licheni, şi gardul de scândură tăiată frumos la vârf şi vopsită viu, în locul plasei de sârmă împletită. În curtea cimentuită, băiatul lui paraplegic juca baschet de unul singur, dintr-un cărucior cu motoraş electric, la un panou adevărat, de competiţie. A intrat şi tatăl său în joc şi pur şi simplu m-a uluit înscriind de fiecare dată, din toate poziţiile, de la orice distanţă. Acesta a fost visul lui în copilărie: să se facă baschetbalist. Dar nu l-a ajutat înălţimea.
Cu un an în urmă, în timp ce scria o sentinţă în biroul său de la Tribunal, a bătut la uşă un cetăţean. N-avea ce căuta acolo, dar uite că ajunsese cumva până la birou, la etajul trei. A vrut să-l alunge, dar necunoscutul a insistat, a spus că are să-i dea o informaţie importantă într-o speţă complicată pe care o judeca. Prietenul meu ‒ şi asta i-a atras renumele de om al dreptăţii ‒ făcea în fiecare caz, cu scrupulozitate, ceea ce se numeşte cercetare judecătorească, propria lui anchetă. Nu se mulţumea doar cu ce îi serveau avocaţii şi procurorii. Aşa că l-a primit pe străin, să afle ce are de spus.
Domnul acela îndrăzneţ, cu o figură în care ochiul antrenat al judecătorului a citit dintr-o privire tiparul parvenitului, întâi s-a prezentat, cutarică, prosper om de afaceri prosper, apoi n-a mai pierdut timpul cu rafinamente retorice, ci direct şi fără pic de tact i-a spus judecătorului că-i dă o sumă imensă dacă-l face scăpat pe fratele lui, acuzat de crimă într-un dosar pe care chiar prietenul meu îl judeca. Şi zicând asta, necunoscutul a trântit pe masă diplomatul nou-nouţ pe care tot timpul îl ţinuse la picior şi l-a deschis cu un gest teatral.
‒ Te rog să mă crezi, ‒ mi-a zis judecătorul ‒ am rămas cu gura căscată. În viaţa mea nu văzusem atâţia bani la un loc. Era ceva ca în filmele cu mafioţi, o geantă burduşită cu bani, uite-aşa, teancuri-teancuri de dolari.
Pe atunci dolarii erau la putere, încă nu se umbla cu euro pe la noi.
Într-o clipă, judecătorul a văzut trecutul lui de navetist, viaţa lui de infirmier al familiei, viitorul la fel de sumbru. S-a uitat în ochii afaceristului. L-a citit până în ultima celulă, până în subconştient. Bine, domnule, a zis, cred că se poate rezolva. Dar să iasă puţin pe hol, să ţină de şase cât verifică el banii şi-i numără.
Peste nici un minut, poate nici jumătate, poliţistul detaşat la tribunal a sărit ca un leu pe afacerist, l-a doborât şi i-a pus cătuşele. Imediat a sosit şi echipajul de la Poliţie, procurorul, a început nebunia. Poze, interogatorii, martori, declaraţii, tot. A intrat, a ieşit careva? Nu, domnule.
Judecătorul vocifera, spunea că nu-i vine a crede că un idiot a avut tupeul, auzi la el!, să vină chiar în biroul lui, în tribunal, domnule, să-l mituiască cu jumătate de geantă de bani! Cum jumătate? – a sărit parvenitul cu gura? Că era plină, erau atâţia dolari!
Pe cine să crezi? Pe magistratul incoruptibil, sau pe individul ăla dubios? Ca să nu fie discuţii, de faţă amândoi s-a făcut o percheziţie la milimetru în birou, numai nu s-au spart pereţii şi nu s-a scos parchetul. Ar fi fost găsit şi un picior de furnică, darămite o căciulă de bani. Judecătorul s-a supus benevol unui control corporal... Nimic, nici urmă de bani. S-a făcut procesul-verbal de constatare, gata. După câteva ore de agitaţie, judecătorul a plecat acasă, mituitorul la arest, geanta pe jumătate cu bani la biroul de corpuri delicte.
Dacă muncitorii care a doua zi de dimineaţă au luat gunoiul din spatele Tribunalului ar fi sosit cu o oră mai devreme, ar fi putut vedea un domn elegant, mai degrabă scund, cum se aburcă până la buza containerului uriaş, smulge de acolo o pungă, o aruncă în portbagajul maşinii parcate la colţ, apoi o ia liniştit spre Tribunal, învârtind cheile maşinii pe deget. Pe la jumătatea drumului, parcă dându-şi seama că a uitat ceva, s-a întors la maşină şi a luat de pe bancheta din spate o sacoşă cu fel de fel de resturi. A răsucit-o bine la gură până s-a comprimat şi a putut să o cuprindă în palme. De acolo, tocmai din drum, a aruncat-o exact în container, cu o boltă enormă, peste gard, cu siguranţa unuia care a jucat baschet toată viaţa şi nici acum, în pragul pensionării, nu ratează vreo aruncare, nici măcar de la mare distanţă.
Articolele publicate de Viorel Ilişoi în ciclul Veste, poveste:
1, Lăsați copiii să fugă de-acasă!
2, O fleică de bancher
3, “Luceafărul”, probă atletică
4, Nenea Dumitru, nemuritorul
5. Tata mă aşteaptă zilnic în oglindă
6. Cel mai iubit poet din Botoşani
7. Forţa cuvântului scris
8. Moş Vasile şi ruşii
9. Cântă, zeiță, mania ce prinse poporul...
10. O poveste de Paşte
11. Celebrul anonim
12. Moartea lui Costică Vulpoi
13, Reporterul şi prepoziţia
14. Ce votări erau odată!
15. Limbajul politic
16. Să spunem poveşti!
17. Biletul de adio
18. Vacanţa fără sfârşit
19. O viziune narativă
20. Adânca subiectivitate a reporterului, că şi el e om
21. 21. Nu mai zgâriaţi brânza!
22. Moş Ion şi filmele porno
23. Jocul de-a moartea
24, Băieţi cu degetul în gură
25. Inundaţie la români
26. Pentru libertatea presei
27. Tristă poveste a geniului la români
28, Proba ouălor la prezidențiabili
29. Vreau să fiu un grup de cetăţeni!
Citește pe Antena3.ro
