Zilele trecute scriitorul Constantin Iftime şi-a lansat ultima carte de versuri la Iaşi. Ne-am adunat câţiva prieteni la o terasă din centru. Autorul a promis că face cinste.
Stăm la o masă lungă şi dăm din gură mai mult ca să vorbim decât ca să mâncăm. E mai ieftin aşa. În Iaşi totul e mai scump decât în Bucureşti, taxiurile, tramvaiul, cafeaua cea de toate zilele, apa, restaurantele, aşa că se vorbeşte mai mult decât în Capitală.
- Prieteni, ia tăceţi să vă povestesc ceva! – strigă autorul din capul mesei. Şi se întoarce către Dorin Popa, distins poet al Iaşului, fost coleg de facultate. - Îţi aminteşti, Dorine, ce mi-ai făcut într-o toamnă, înainte de Revoluţie? Prin ’88 era…
Poetul Dorin Popa se shimbă deodată la faţă. Se uită încurcat într-o parte şi-n alta.
- Să vă zic! - reia Constantin Iftime teatral, gesticulând cu mâna prin aerul încărcat de presimţirea grea a notei de plată. Ieşisem, dragii mei, din spital, după patru luni de zile de luptă cu cancerul. Nimeni n-a ştiut. N-am spus la nimeni. Abia mă mai ţineam pe picioare. M-am târât numai eu ştiu cum până acasă la Dorin... Iată-l, acesta este nemernicul – hai, zi-i că nu-i aşa!
Dorin Popa îşi morfoleşte zâmbetul şi-l înghite. Pare să ştie ce urmează. Sau, la fel de bine, poate habar nu are şi nu înţelege unde vrea să ajungă prietenul lui cu aceste acuze aruncate peste masă cu un rânjet dulceag, ca şi cum l-ar fi iertat demult, iar acum povesteşte doar de dragul întâmplărilor din trecut, cu vreun tâlc ascuns.
- M-am dus la ticălos să-mi dea 150 de lei ca să am de tren până acasă şi de o ciorbă, că eram, credeţi-mă, uscat de foame, dărâmat de chimicale... Ştiam că el cîştigă bine din meditaţii, 30.000 de lei pe lună. Jumătate de maşină Dacia, va daţi seama? Iar eu stăteam singur într-un bloc abandonat din Ştefăneşti, lîngă Prut. Fusese construit pentru muncitorii care au ridicat barajul de la Stânca-Costeşti. Şi când ei au terminat treaba şi au plecat, blocul a rămas de izbelişte. Fără apă, fără curent, dormeam pe o saltea de câlţi, vai de capul meu. Am fost la fel de buni amândoi în facultate, dar el a prins repartiţie în Iaşi, eu în Ştefăneşti, la mama dracului. El stătea într-o vilă, băiat de profesor universitar, căsătorit cu fata unui profesor universitar, iar eu băiat de la ţară, bolnav, exilat pe malul Prutului. Şi era o toamnă sleită, ploua, intra apa aia rece direct în oase. M-am târât ca un câine până la uşa lui. Şi ştiţi ce mi-a făcut? Ia spune, Dorine, mai ţii minte minte ce mi-ai făcut?
Dorin mai înghite un zâmbet acru.
- M-a dat afară! – urlă Constantin Iftime lovind iar cu pumnul în aer. Iată-l, acesta este! Marş afară, mi-ai spus, Dorine! Îmi amintesc perfect. Marş afară şi să nu te mai prind la uşa mea! Hai, zi-i că nu-i aşa! Recunoaşte! Şi m-am târât iar de-acolo până în gară, flămând şi îngheţat de frig, că era o noapte cleioasă, de noiembrie, simţeam că mă cuprinde de peste tot ceva aşa ca un clei şi că nu mă mai pot mişca. Deliram. Doamne, cât am mai suferit în noaptea aia în gară, pe o bancă, printre vagabonzi, ciungi, câini... Prietenul meu cel mai bun mă alungase de la uşa lui când eu eram pe moarte, vă daţi seama? A doua zi am plecat cu naşul spre Botoşani, şi naşul, care nu-mi era prieten bun ca Dorin, nici nu mă cunoştea, m-a lăsat să merg fără bilet, m-a dus şi într-un compartiment mai cald, că m-a văzut vânat de frig... Îţi aminteşti, ticălosule?
- Păi ce să zic?... îngaimă Dorin Popa privind în toate părţile deodată. Mda... Aşa e, dar...
- Dar ce?
- Nu era noiembrie, nu era toamnă sleită şi frig, Costică, era septembrie, cald şi frumos afară.
- Ei, acum ce mai contează? Septembrie, noiembrie, tot un drac. Nu ăsta e fondul problemei. Acum, ce să zic, eu nu povestesc aşa ca prostul, nu fac un proces-verbal, asta e viziunea mea narativă, înţelegi?
De la stânga la dreapta: Constantin Iftimie, Dan Lungu şi Dorin Popa |
- Fie, o sută, dar ce importanţă mai are?
- Şi ţi i-am dat, Costică, nu te-am refuzat! Ţi-am dat o sută de lei.
- Da? Mi-ai dat? - întreabă povestitorul parcă îndoit de-acum de propria povestire. Aşa, da, da, da, ai dreptate, mi-ai dat! – se bate el cu palma peste frunte. Dar de alungat m-ai alungat!
- Nu te-am alungat. Ţi-am dat banii şi ţi-am spus prieteneşte să nu mai vii niciodată la mine să ceri bani, nu să nu mai vii deloc, fiindcă eşti şi tu la fel de deştept ca mine şi poţi să câştigi şi tu la fel de bine, cinstit. Eu eram cel mai bun din Iaşi la fizică, se băteau elevii să facă meditaţii cu mine, toţi intrau la facultate. Mie nu îmi trebuiau banii ăia, dar nu puteam să cer mai puţin, pentru că aia era valoarea mea, înţelegi? Te-am trimis la câştig cum l-a trimis mumă-sa pe Ştefan cel Mare la oştire, pentru ţară să moară, la datorie.
- Bine, nu chiar m-ai alungat...
- Şi nu câştigam 30.000 de lei pe lună, ci numai 20.000.
- Fie, 20.000...
- Şi tata nu era profesor universitar, doar socrul meu era. Şi nu stăteam într-o vilă, ci într-o casă obişnuită. Şi nu erai un simplu băiat de la ţară, tatăl tău era preşedinte de ceapeu. Şi nu te-am alungat, ci am rugat pe cineva să te ducă cu maşina unde vrei tu, iar tu ai vrut la gară - ce să-ţi fac?
- Bine, bine, ai dreptate. Dar în rest a fost aşa cum am spus eu.
- Care rest, că n-a mai rămas nimic adevărat din tot ce ai spus!
- Ce vrei, dragă, asta e viziunea mea narativă.
_____________________________
Articolele publicate de Viorel Ilişoi în ciclul Veste, poveste:
1, Lăsați copiii să fugă de-acasă!
2, O fleică de bancher
3, “Luceafărul”, probă atletică
4, Nenea Dumitru, nemuritorul
5. Tata mă așteaptă zilnic în oglindă
6. Cel mai iubit poet din Botoşani
7. Forţa cuvântului scris
8. Moş Vasile şi ruşii
9. Cântă, zeiță, mania ce prinse poporul...
10. O poveste de Paşte
11. Celebrul anonim
12. Moartea lui Costică Vulpoi
13, Reporterul şi prepoziţia
14. Ce votări erau odată!
15. Limbajul politic
16. Să spunem poveşti!
17. Biletul de adio
18. Vacanţa fără sfârşit