Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Seara am văzut la Antena 3 un reportaj devastator al Eugeniei Kironaki despre copiii abandonaţi în maternitate, nişte pumnişori de carne, ţinuţi la întuneric, cu biberonul sprijinit pe pernă, niciodată încălziţi de o îmbrăţişare. Când reportera a aprins lumina, toţi au deschis ochii şi i-au zâmbit. Câtă tristeţe în mănunchiul acela de zâmbete răsărite din beznă! Şi câtă furie se naşte în tine când vezi că şi astăzi mai sunt copii care mai cresc aşa! Atunci mi-am adus aminte de Gică Flisc, fostul meu coleg de la casa de copii. Flisc – oare de unde numele ăsta bizar? Şi dimineaţa, mergând la cimitirul “Eternitatea” din Iaşi ca să fotografiez monumentele funerare ale unor scriitori, am căutat şi mormântul lui. Nu mai există. Cine ştie câţi au mai fost îngropaţi în acel loc, din şapte în şapte ani. Cui nu i-ar fi făcut Gică loc lângă el, frăţeşte? Sunt 32 de ani de atunci.
Îmi amintesc că era o vreme urâtă, vântul ţipa drăceşte pe sub uşile veceului din curtea căminului, unde ne ne adunaserăm să fumăm. Eram câţiva, trăgeam la poştă dintr-un chiştoc. Chiar când a ajuns rândul la mine, a intrat unul şi a spus: “A murit Gică!”. Am încremenit toţi. Nici n-am simţit când au început unghiile să ardă.
Ştiam toţi că Gică era în spital, dar nimeni nu se aştepta să moară. Bolile nu ne ocoleau la cămin, mereu era cineva internat. Eram învăţaţi cu asta. Însă moartea venea rar. Cu numai câteva zile înainte Gică era cu noi, în acelaşi veceu, la fumat. Şi acum aflam că murise. O meningită l-a stins brusc, cum sufli într-o lumânare.
Gică era unul dintre acei copii abandonaţi la naştere. Crescuse la creşă, o creşă din acelea care imediat după revoluţie îngrozeau lumea civilizată cu imagini de coşmar, cu copii desfiguraţi de singurătate şi de frig ce se legănau întruna înainte şi înapoi, dându-se cu capul de pereţi. Unul dintre acei copii zvârliţi grămadă într-un salon cu 20-30 de paturi, în grija unei infirmiere abrutizate de o suferinţă la care asista de ani de zile, la care devenise insensibilă. Nimeni nu vorbea cu ei. Ajungeau după aceea la cămin, în clasa întâi, neştiind să vorbească. Un logoped se chinuia ani de zile să le altoiască mlădiţa cuvântului pe limbă. Şi nevorbind ei atâţia ani, şi mintea lor era adesea întârziată, nelucrată. Noi, ceilalţi, crescuţi acasă, înotând ca peştii în marea de cuvinte ce ne înconjura, eram mai proşti sau mai isteţi, dar măcar ştiam să scoatem o vorbă pe gură. Ne uitam la ei ca la nişte sălbăticiuni. Când te apropiai de dânşii, începeau să ţipe sau o luau la goană crezând că vrei să le faci ceva.
Gică Flisc era un fel de geniu. Când a venit la cămin ducea, în trupul lui de şcolar, un copil nedezvoltat, de 3-4 ani. A recuperat miraculos, încât printr-a doua, a treia, era deja premiant. Superba lui inteligenţă n-a avut nevoie decât să i se ia un pic zgura de deasupra ca să înceapă a străluci. Pe la 14 ani, când a murit, era deja de mult cel mai bun jucător de şah din judeţ, la categoria lui, şi era singurul copil acceptat în elita şahiştilor din Truşeşti, geniile locului, înmâlite pe malurile Jijiei: directorul căminului, Teodor Onciu, profesorul de matematică Ovidiu Mocanu, a cărui inteligenţă năştea legende, cu tot cu ciudăţeniile pe care le genera în chip firesc, sclipitorul Chiponcă - secretarul primăriei, profesorul Ioan Michiu, un erudit stins în alcool, briliantul Nicolae Cârcu, filozoful nostru, astăzi şeful Consiliului Naţional Român pentru Refugiaţi şi încă vreo doi. Toţi şahişti înrăiţi. Se adunau seara la cămin, în biroul directorului Onciu, şi jucau până dimineaţa, uneori şi toată ziua următoare. Fumul care răbufnea pe hol când deschideau uşa nu era numai de la ţigări, ci cu siguranţă şi de la creierele încinse. Ei bine, Gică al nostru îi bătea la şah! Era degetul cu care noi, căminarii, reuşeam să le dăm un bobârnac intangibililor noştri profesori, pe care atunci îi vedeam ca pe nişte zbiri – unii chiar erau.
Ce i-a lipsit cel mai mult lui Gică la creşă, apoi la casa de copii şcolari, a fost dragostea. Biberonul sprijinit pe pernă, fiindcă n-a fost o mână grijulie să i-l ţină la gură, nu i-a putut încălzi şi sufletul. Cine să-l iubească? Era doar unul dintre acei viermişori umani care foiau în mizeria lor, în salonul uriaş, cu o singură supraveghetoare. Mâna acelei femei nu l-a mângâiat niciodată. Doar l-a întors de pe o parte pe alta, brutal, ca să-i schimbe muşamaua de sub el, când nu l-a lovit. Îmi povestea ce bătăi mânca la creşă, cum a fost luat odată de picior şi dat de perete. Chiar fizicul lui era al unui copil neiubit. Slab şi cocoşat, părea scobit, parcă lipsea din el exact acea bucată ce ar fi putut fi umplută cu o îmbrăţişare.
Gică adormea cu degetul gros în gură. Chiar şi în clasa a opta. Îşi cuprindea mâinile una în alta, lăsând afară policarul de la mâna dreaptă, şi-l sugea. Nu-l ţinea în gură, îl sugea. Adormea aşa şi continua să sugă şi în somn. Trecând pe lângă patul lui, l-am văzut de cîteva ori cum trăgea din deget. Şi scâncea ca un căţel.
Degetul gros de la mâna dreaptă la el era, de fapt, cel mai subţire. Subţire, turtit şi străveziu, cu o irizare vineţie. Şi avea o unghie mică şi subţire ca un solz de peşte lipit în vârf. Nu se ruşina de degetul lui, ni-l arăta ori de cîte ori curiozitatea noastră răutăcioasă căuta un motiv de râs, de batjocură. Nici nu se ascundea. Noi ne jucam sau ne uitam la televizor, făceam una-alta; el, un singuratic, se trăgea deoparte şi începea să-şi sugă degetul. Făcea asta şi la ore, şi pe stradă, din mers. Degeaba s-au chinuit educatorii să-l dezveţe. Poate şi moartea l-a surprins, când a venit, tot cu degetul în gură.
A murit la spital, în Iaşi. Am plecat câţiva copii de la Truşeşti, cu trenul, la înmormântare. Educatorul lui, Silvestru Horodenciuc, ne însoţea. Eram un grup mic de băieţi speriaţi de moartea ce lovise atât de aproape şi atât de nedrept. Toţi tunşi zero, îmbrăcaţi la fel, în aceleaşi costume de elev, negre, cu care mergeam şi la fotbal,şi la practică, peste tot, acum bune şi de doliu. Cu braţele noastre am purtat sicriul de la morgă până la maşină şi ne-am înghesuit toţi lângă Gică, să mai stăm împreună, apoi tot pe braţe l-am dus până la capela din cimitir şi am continuat să-l ţinem pe braţe, braţele noastre vii, încordate, de aproape-bărbaţi. Aşa n-am vrut noi să-l lăsăm jos, până s-a terminat slujba dinaintea noastră şi l-am pus pe năsălie între lumânările galbene şi subţiri ca degetele lui.
În sicriu, Gică era îmbrăcat exact ca noi, în costum de şcoală. Avea bască pe cap, pe dedesubt cămaşa albă, cu cravată de pionier. Părintele i-a scos cravata de la gât, iar oamenii aflaţi acolo la o pomenire ne-au dat din coliva lor, din vinul lor, să nu fie îngropat orfanul ca un câine. Şi au cântat ei pentru noi “Veşnica pomenire”, că noi nu ştiam, şi au plâns cu noi, la asta ne pricepeam, deşi nu-l cunoşteau pe Gică. Poate de milă, poate din acea solidaritate pe care moartea o dă până şi vrăjmaşilor. Câţiva dintre acei străini ne-au însoţit până la groapă, într-o margine de cimitir, printre boschete. Părintele a slujit după carte, nu pe sărite.
Dimineaţa, la plecarea din Truşeşti, domnul Horodenciuc ne dăduse fiecăruia câte o monedă de 3 lei să avem de cheltuială. De obicei, când plecam de la cămin, primeam câte un leu. Chiar şi leul ăla era pentru noi o mică avere. Dar acolo, pe marginea gropii, toţi am scos banii primiţi dimineaţa şi i-am pus pe pieptul prietenului nostru. Niciodată nu avusese atâta bănet laolaltă cât a trăit.
Când m-am apropiat de Gică să-i pun banul pe piept şi să-l pup pentru ultima oară, după ce educatorul Horodenciuc făcuse asta întâi, spre uimirea noastră, am văzut că degetul lui de supt era acoperit de mâna stângă, nu se vedea. Aşa îi aşezaseră mâinile cei ce l-au pus în sicriu; poate se gândiseră că era ceva ruşinos, un beteşug ce trebuie ascuns. Atunci am îndrăznit să-i desfac mîinile, care s-au lăsat desprinse uşor, de parcă Gică era viu şi dormea, şi le-am aşezat invers, cu degetul la vedere. Necrescut, vânăt, cu amprentele răzuite de atâta supt.
- Ce e cu degetul acela? - a întrebat părintele.
- E suzeta lui, a spus unul dintre noi. Nu doarme fără ea.
N-a spus-o în glumă.
Părintele s-a apropiat şi şi-a pus mâna lui mare şi fierbinte peste mâinile reci ale lui Gică, a stat aşa un timp, cu ochii închişi, rugându-se în tăcere. Şi la sfârşit s-a aplecat şi l-a sărutat pe frunte. Am simţit că parcă ne-a sărutat pe toţi. Şi poate că se şi rugase pentru toţi.
Acum nu i-am mai găsit mormântul. În afară de câteva amintiri n-a mai rămas nimic de la dânsul. Şi vor muri şi astea odată cu noi, cei ce ni-l mai amintim.
Gică ar fi ajuns cineva. Poate un matematician strălucit, poate un cercetător, un savant. Şi şi-ar fi supt degetul şi în aula Academiei, pentru că nimic nu poate înlocui fărâma aceea de dragoste de care a avut nevoie în copilărie, o vorbă bună, o îmbrăţişare, un zâmbet. Altceva nu-l deosebea, ca om, de copiii crescuţi în braţele mamei. De câte ori văd la televizor copii abandonaţi, mă gândesc la Gică Flisc. Mă uit la degetele lor. Nimic nu este mai ruşinos pentru omenire, mai degradant, decât degetele supte ale acestor copii.
Unde sunt puşcăriile pentru mamele care, mai rău decât animalele, îşi leapădă copiii la naştere? Să stea măcar o zi la puşcărie. Şi măcar o zi, acolo, să-şi ţină copilul în braţe.
_____________________________
Articolele publicate de Viorel Ilişoi în ciclul Veste, poveste:
1, Lăsați copiii să fugă de-acasă!
2, O fleică de bancher
3, “Luceafărul”, probă atletică
4, Nenea Dumitru, nemuritorul
5. Tata mă așteaptă zilnic în oglindă
6. Cel mai iubit poet din Botoşani
7. Forţa cuvântului scris
8. Moş Vasile şi ruşii
9. Cântă, zeiță, mania ce prinse poporul...
10. O poveste de Paşte
11. Celebrul anonim
12. Moartea lui Costică Vulpoi
13, Reporterul şi prepoziţia
14. Ce votări erau odată!
15. Limbajul politic
16. Să spunem poveşti!
17. Biletul de adio
18. Vacanţa fără sfârşit
19. O viziune narativă
20. Adânca subiectivitate a reporterului, că şi el e om
21. 21. Nu mai zgâriaţi brânza!
22. Moş Ion şi filmele porno
23. Jocul de-a moartea
Citește pe Antena3.ro
