Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
A venit vacanţa. Când eram mic, cântam bucuros: “A venit vacanţa/ Cu trenul din Franţa”. Nu prea se putea vorbi de importuri în vremea aceea, statul comunist îşi sugea din deget, dar vacanţa ni se părea ceva atât de frumos şi de mare preţ, încât nu putea veni decât din altă lume, din lumea liberă. Şi neapărat cu trenul. Acum de unde or mai veni vacanţele?
Când eram la casa de copii, în fiecare vară plecam în tabără la mare. La Năvodari. Era tabăra celor mai buni la carte, nu neapărat şi a celor mai cuminţi, aşa că mă încadram. Din tot căminul, numai doi-trei plecam la mare. Era cel mai important eveniment al anului. Nu pentru că vedeam marea, - de altfel nici nu prea am amintiri de pe litoral, doar că s-a îndrăgostit o fetiţă de mine, însă eu am preferat să-i fur sticla de Pepsi, nu inima -, ci din alte motive: scăpam de cămin, ieşeam din pluton, mergeam cu trenul şi, ce senzaţie!, aveam pentru două săptămâni valiza mea, cu lucruşoarele mele. După un an de zile în care totul era la comun, valijoara aia de carton conţinea de fapt libertate cât pentru o lume întreagă.
Tabere erau pentru toţi, toată vara. Cei mai buni la mare, ceilalţi la Bucşoaia, la Strunga, la Arbănaş, la Jibou. Mereu şi mereu aceleaşi tabere, în care nimeni nu se ducea cu bucurie. Mergeau în grupuri mari, cu aceiaşi educatori de la cămin, cu aceleaşi metehne - şi ale colegilor mei, şi ale educatorilor. În treacăt fie spus, pentru câţiva dintre ei denumirea de educator era abuzivă, ei fiind doar paznici de copii, şefi de celulă. Copiii, cei care nu aveau părinţi sau rude mai apropiate, preferau să rămână la cămin, unde în vacanţă milităria se abolea şi traiul devenea chiar agreabil, dar erau prinşi cu arcanul şi duşi în acele tabere pentru orfani, de unde nu întotdeauna se întorceau cu amintiri frumoase.
Dar iată că în vara lui ’80, când am terminat clasa a şaptea, pe lângă taberele obişnuite a mai apărut una: la Snagov. Nimeni nu ştia ce-i cu ea, cum e acolo, şi toţi băieţii voiau la misteriosul Snagov, care pentru noi nu însemna decât numele unor ţigări cu filtru, din ce în ce mai greu de găsit. Ştiau băieţii asta, cei care fumau, după cât de greu era să mai arestezi un chiştoc de Snagov pe trotuar.
Tocmai mă întorsesem de la Năvodari, slab şi negru ca o coadă de câine, jupuit până la carne. Abia aşteptam să ajung acasă, la stâna lui moş Ion, la iazurile mele, al căror mâl îl căram toată vara în urechi, dar a trebuit să mai rămân două zile la cămin ca să predau hainele şi valiza. Şi cum mă învârteam eu pe acolo cu valiza în braţe, aşteptând sfânta zi de luni, când veneau croitoresele la serviciu, că lor trebuia să le predau geamantănaşul, ce-mi trece mie prin cap? Ia să merg şi eu la Snagov! Ar fi fost prima oară când mergeam în două tabere într-o vacanţă. Şi asta pentru că de fiecare dată mă fofilam, după Năvodari o tuleam acasă, fugeam de celelalte tabere ca dracul de tâmâie. Şi iată-mă acum plecând iar! De data asta spre Snagov, cu autocarul în loc de tren, cu o valiză uriaşă la patru băieţi, cu haine mai ponosite, cu mâncarea de drum la comun, îngrămădită în două rucsacuri peticite cu migală de tanti Vorniciuc, croitoreasa.
Nu mi-a părut rău. Când am ajuns în tabără, din autocar am coborât direct în rai. Numai apă şi pădure în jur! Şi nouă ne plăcea apa ca la raţe, iar pădurea şi mai mult, fiindcă eram mai greu de supravegheat. Cel mai bine era că stăteam în nişte căsuţe de lemn, câte doi. Gata cu dormitoarele de 80 de paturi! Veceul era cam departe, dar noi eram învăţaţi cu asta de la cămin. Mâncarea, ca în toate taberele, abia ne umplea cariile. (Da, la cămin nu ne-a vizitat niciodată niciun dentist.) Dar pentru că eram mai greu de ţinut în lesă, noi dispăream pe lac, culegeam nuferi din locuri unde numai nişte zvârlugi ca noi puteau ajunge, îi vindeam cu trei lei bucata, o sumă imensă, şi ne cumpăram ce voiam. În special pâine, multă pâine, că era ieftină şi bună, umplea burta. O mâncam cu orice, şi cu napolitane.
Era prea frumos! Din păcate, era o tabără scurtă, doar de o săptămână. Nici nu ne-am dat seama când a trecut timpul. De-acum trebuia să plecăm noi şi să vină alţii în locul nostru. Dar să vezi noroc! Cei de la cămin n-au reuşit să adune destui copii pentru o serie completă, că fugiseră toţi care-ncotro, pe-acasă, pe la munci, aşa că vreo doi din cei de la Snagov am mai rămas o tură.
- Tu – a spus educatorul Anghel, zis Berbecul - mai rămâi o tură pentru înveţi bine şi meriţi, ceilalţi mai rămâneţi pentru că aţi fost obraznici.
Mie îmi plăcuse la Snagov, lor nu. Pentru unii mumă, pentru alţii ciumă.
Şi am luat-o de la capăt. A doua zi de dimineaţă, când a sunat trompeta, am început cu drumul obligatoriu la veceu şi la spălător, într-o latură a poienii. Pe urmă micul, prea micul dejun, cea mai subţire feliuţă de pâine ce se poate tăia de mâna omului, un pătrăţel de unt obosit, din care ieşeau broboane de apă, ca sudoarea, o linguriţă de gem şi o cană de ceai nu mai mare decât o călimară. Copiii terminau de mâncat încă înainte de a se aşeza pe scaun, apoi se uitau unii la alţii jumătate de oră, când se încheia programul de masă şi aveau voie să se ridice. Noi, cei vechi, negustori de nuferi pe plaja înţesată de bucureşteni, aveam provizii de pâine şi molfăiam în căbănuţă, veneam la masă cu burta plină. Apoi imnul şi ridicarea steagului, discursul directorului şi gata: urma bălăceala şi pânditul fetelor prin tufişuri. Fetele din Bucureşti, venite la plajă, căci în tabără eram numai băieţi de pe la casele de copii din ţară.
La masa de prânz veneam numai dacă ploua. Altfel, stăteam printre turiştii bucureşteni şi mâncam pâine goală în faţa lor, clefăind, până se enervau şi ne dădeau din parizerul lor.
Marţi era zi de mers cu autocarul în Bucureşti, la Muzeul Naţional de Istorie. Timpul era scurt până la prânz, educatorii ne încolonau şi ne alergau prin muzeul ăla ca la Daciadă, nu apucam să vedem nimic. În secţia dedicată lui Nicolae şi Elenei Ceauşescu, plină cu cadouri primite de ei de din ţară şi din străinătate, stăteam ceva mai mult fiindcă ar fi părut o impietate să trecem ca acceleratul. Nimeni nu îndrăznea să ne zorească. Atât le trebuia cerberilor noştri, să se afle că nu ne-au lăsat să admirăm medaliile iubitului nostru conducător! Nişte tovarăşi străini stăteau tot timpul cu ochii pe noi, de când coboram din autocar şi până la plecare, poate fiindcă eram de la casa de copii şi se temeau să nu şutim ceva. Asta păţeam peste tot pe unde mergeam. Dar noi nu ciordeam nimic, de nicăieri, poate doar dacă era ceva de mâncat.
Miercurea veneam la Antipa. Ochii la dinouzaur! Priviţi sus! Acum în dreapta! La fel cum la plajă ni se spunea să ne întoarcem toţi odată pe o parte, să ridicăm toţi mâna sau piciorul, ca să ne bronzăm uniform şi sănătos, aşa ni se spunea şi la muzeu să facem. Pac, pac, din câteva întoarceri ale capului fotografiam încăperea şi ţuşti afară, ne trezeam pe trotuar înainte de a ne fi dat seama unde am fost şi ce am văzut. Supărarea ne trecea repede fiindcă de la Antipa plecam încolonaţi până la o cofetărie de pe bulevard. Acolo educatorul scotea un săculeţ de pânză plin cu monede. Noi stăteam aliniaţi pe terasă, cu mâinile întinse, şi el ne punea fiecăruia în palmă câte un leu. Întâi era rece. Pe urmă fierbinte. Îl strângeam tare, tare, parcă să ne intre în carne, să rămână al nostru. Era singurul leu pe care într-un an îl căpătam de la casa de copii. Dar nu-l puteam păstra. Eram obligaţi să trecem în şir prin faţa automatului de îngheţată, dădeam leul şi primeam un cornet cu ceva roz şi rece. O substanţă care se topea când îi arătam limba, nici măcar când o atingeam, şi ni se scurgea pe degete, pe braţe, până la coate. Într-un oraş mohorât şi înfometat, undeva în centru, 50 de copii puşi milităreşte în rând îşi lingeau degetele.
În a doua săptămână, joi am prins serviciu la bucătărie. Eram câţiva băieţi într-o cameră umedă, cu podea de ciment, cu un furtun din care curgea continuu apă fiindcă robinetul era stricat. Aşezaţi pe nişte scăunele de lemn, curăţam cartofi. De pe la 5 dimineaţa până pe la 9. Două femei grase, cu câte un băţ în mână, - că doar eram în pădure -, se învârteau printre noi şi ne plesneau peste mâini când scăpam cuţitul mai adânc în cartof. Voiau să decupăm coaja la grosimea foiţei de ţigară, se te vezi prin ea. Parcă bunăstarea ţării ar fi stat în acel strat milimetric de cartof rămas pe coajă. Şi aşa tăiam. Iar nodurile le scoteam cu precizie chirugicală, fără un gram risipă din preţioasa solanacee. Aveam antrenament de la cămin. Dar câte o jordie tot mai primeam, aşa, să nu adormim.
Ziua aceea la cantină nu mi-a plăcut deloc. Când s-a încheiat şi a doua tabără, iar discursuri, recitări de poezii, foc de tabără, la revedere, tabără dragă, la revedere, noi plecăm, mi-am făcut bucuros bagajele de cu seară. Dar ce să vezi? Educatorul venit de la cămin cu a treia serie, şi aia incompletă, m-a luat de urechi de pe scara autocarului şi m-a tras înapoi, să mai stau o tură, că învăţ bine şi merit.
Ce era să fac? Am rămas.
Deci iar tabără! Trompetă, caca, spălat, feliuţă, imn, steag, bălăceală, gagici. Trompetă, pipi, gem, autocar, muzeu, vâj-vâj, Ceauşescu, supă de cartofi, zbenguială, budincă, nani. Iar autocar, iar Bucureşti, dinozaur, un leu, îngheţată, pireu, nuferi, pâine, somn. Şi iar feliuţă, plajă, mâna sus, toţi pe dreapta, toţi pe stânga, cartofi prăjiţi, alergătură, şmotru, noapte bună. Autocar, Bucureşti, Cişmigiu, fără leu, fără îngheţată, doar copaci şi apă ca la Snagov, spectacol la Țăndărică, macaroane, sforăială. Cartofi, cuţit, coajă, jordie, pleosc! văleu!
Eram un elev bun. Meritam. Aşa că am mai rămas încă o tură. Şi încă una. Trompetă, imnetă, curăţătof, mâncămuzeu, antipazaur, monedacii şi romanii, snagovânăt, nuferinţă, plajale mare, cartof, of, of, of, vreau acasă! Totul se amesteca. Morişca se învârtea întruna. Țintuit pe o pală, treceam mereu prin acelaşi punct. Parcă intrasem într-o buclă temporală. Ca în “Ziua Cârtiţei”.
Degeaba plângeam că vreau acasă, eram prea bun pentru asta. Vara trecea, iar eu, în loc să zburd pe dealuri în satul meu, făceam chirurgie pe cartofi în satul de vacanţă şi vizitam aceleaşi două muzee până făceam şanţ în podele, rupeam frumuseţe de nuferi, mă zgâiam ca boul la nişte bucureştence transparente care-şi storceau costumele de baie în tufişuri, nici pe departe frumoase ca fetele din sat de la mine, aplecate senzual pe coada sapei, la prăşit, cântam imnul şi ridicam steagul, ţopăiam în jurul focului, urlam la revedere, tabără dragă. Îmi era dor de mama, de prietenii mei de pe uliţă, de caii din herghelia lui nănuţu’, de stâna lui moş Ion, de pădurea mea, de iazurile mele mâloase, dar colcăind de peşte.
Abia prin august am scăpat de acolo. Venise un educator nou, nu mă cunoştea, nu sţia de ce sunt în stare. I-am zis că dacă nu mă trimite acasă cu primul autocar, mă înec. Şi întâi mă leg cu garouri de nuferi la picioare, ca nici să nu mă mai găsească. Plângând i-am spus. El s-a uitat lung la mine şi mi-a spus:
- Bine, bă, pleci cu prima tură. Dar n-ar trebui, pentru că am auzit că înveţi bine, meriţi.
De atunci n-am mai învăţat aşa bine. Şi după atâţia ani, când aud că vine vacanţa de vară sau trec pe lângă Snagov, simt un gust puternic de cartofi în gură şi o vargă de alun muşcându-mi degetele ca vipera. Şi aud o voce: “Subţire, subţire! Tăiaţi subţire, că o să mâncaţi un căcat!”
La revedere, tabără dragă!
_____________________________
Articolele publicate de Viorel Ilişoi în ciclul Veste, poveste:
1, Lăsați copiii să fugă de-acasă!
2, O fleică de bancher
3, “Luceafărul”, probă atletică
4, Nenea Dumitru, nemuritorul
5. Tata mă așteaptă zilnic în oglindă
6. Cel mai iubit poet din Botoşani
7. Forţa cuvântului scris
8. Moş Vasile şi ruşii
9. Cântă, zeiță, mania ce prinse poporul...
10. O poveste de Paşte
11. Celebrul anonim
12. Moartea lui Costică Vulpoi
13, Reporterul şi prepoziţia
14. Ce votări erau odată!
15. Limbajul politic
16. Să spunem poveşti!
17. Biletul de adio
Citește pe Antena3.ro
