Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Se discută mult zilele astea despre libertatea presei, se iese în stradă. Câţi ştiu cu adevărat ce înseamnă?
Pe la începutul lui 1990 a apărut gazeta “Atitudinea” în Botoşani. Câţiva tineri au tipărit-o într-o noapte, cu texte de adunătură. Era penibilă, dar a devenit tot mai bună de la un număr la altul şi a sfârşit după un an ca ziar adevărat.
Era atunci, la început, o armonie paradisiacă între noi, ziariştii ajunşi peste noapte păstori pe tarlaua de hârtie, şi cititori: noi nu ştiam să scriem presa, ei nu ştiau s-o citească. Până prin mai, la alegeri, oamenii îşi smulgeau gazeta noastră din mâini, orice prostie am fi scris. Pe urmă au mai apărut şi alte ziare, lucrurile s-au mai aşezat.
În oraş era o singură tipografie. Până la Revoluţie tipărise numai “Clopotul”, ziarul judeţean al Partidului Comunist Român, şi în continuare tipărea acelaşi ziar, acum cu nume schimbat: întâi “Clopotul poporului”, apoi Gazeta de Botoşani”. Ca să scoatem şi noi gazeta noastră, plăteam la negru, cu sacoşa, ca Gigi Becali. Tipografii câştigau numai de la noi, tipărind patru numere pe lună, mai mult decât salariul lor, muncind zi de zi pentru cotidianul fesenist.
Noi, tinerii, am fost de la început împotriva tuturor. Dădeam cu nădejde şi-n stânga şi-n dreapta. Oamenilor le plăcea să vadă că îndrăzneşte cineva să se ia de toţi. Dar de la o săptămână la alta Botoşaniul devenea tot mai fesenist, aproape irespirabil. Primii au reacţionat tipografii.
- Ce-i cu asta? De ce scrii aşa de domnul Iliescu? - m-a întrebat într-o zi un linotipist în timp ce îmi culegea textul. Eu aşa ceva nu bag în maşină.
M-am dus la alt linotipist. Nici ăla n-a vrut. Păi cum ne permitem noi să ne luăm de tovarăşul, pardon, de domnul Iliescu, să-i spunem bolşevic? Sau de conducătorii locali? Vânduţi lui Raţiu şi Câmpeanu ce suntem!
Ce era să fac? Am tăiat fraza care îl deranja pe tipograf, că trebuia să apară ziarul. Oricum, şi până atunci mai tăiaseră linotipiştii, fără să ne întrebe. Ne pomeneam cu textele mutilate în ziar.
Data următoare n-am mai cedat.
- Treaba ta, meştere, e să culegi textele pe care noi ţi le dăm, nu să-ţi dai cu părerea. Pentru asta vărsăm căciuli de bani peste voi.
Dar n-au cedat nici tipografii. S-au adunat toţi la zeţărie, într-o şedinţă de urgenţă, şi au hotărât că nu mai tipăresc “Atitudinea”, că ei nu se pot face părtaşi la mizeriile noastre.
Ne-am dus la Petrea Curcă, preşedintele Consiliului Judeţean al FSN:
- Domnu’ Curcă, ăştia nu mai vor să ne tipărească ziarul. Asta e cenzură. Unde e libertatea presei?
- Cuuum? Lasă că vorbesc eu cu ei!
Şi a vorbit - ce-or fi vorbit; că a rămas tot aşa, că nu vor tipări. Dacă ei nu vor, ce să le facă?
Atunci am declarat greva foamei. Toţi. Era iarnă, frig. Am ieşit încolonaţi din redacţie şi ne-am aliniat în faţa Consiliului Judeţean, cu pancarte la gât, pe piept, pe spate, în mâini. Jos cenzura! Libertatea presei! Greva foamei. Stăteam unul lângă altul, un lanţ de tineri îmbrăcaţi în hîrtie de ziar, cât era peronul de lung. Oamenii se opreau şi se uitau nedumeriţi la noi. Cei mai mulţi nici nu ştiau ce înseamnă greva foamei. Era pentru prima oară când se întâmpla aşa ceva în Botoşani. E drept, nici noi nu ştiam prea bine cu ce se mănâncă; cică era de fapt ceva cu ce nu se mănâncă.
Puţini treceau pe-acolo, pe la Consiliu. Se uitau, comentau ceva şi plecau.
Pe la amiază ni s-a făcut foame. Dar nu ne-am mişcat de acolo. Seara deja nu ne mai ţineau încheieturile. Nu era uşor să stai atâtea ore în picioare. Am fi fost doborîţi şi dacă ne hrăneam zdravăn. Dar noi nici apă n-am băut, nu ştiam că e permisă în greva foamei. Era şi frig, eram şi speriaţi... Ne rugam în gând să vină cât mai repede de la tipografie vestea că ziarul nostru reintră în lucru. Dar nu, gutenbergii lui Iliescu, cu burţile pline, n-aveau de gând. Îmi sugeam limba de foame. Erau momente când aş fi dat dracului toată libertatea presei pentru un cartof. Dar ne sprijineam unul pe altul. Încă mai rezistam.
Seara a venit o echipă de la TVR, singura televiziune atunci, şi ne-a filmat. Ştirea a apărut în aceeaşi seară, ceva mai târziu. Atunci au aflat toţi botoşnănenii - căci televizorul era marele câştig al Revoluţiei - că ziarişti din oraşul lor fac greva foamei. Acei ziarişti al căror ziar şi-l smulgeau din mâini.
Au început să se adune oameni în jurul nostru. Puţini. Mai ales femei de “Confecţia”, care ieşeau din schimbul doi. Stăteau în faţa noastră, destul de departe, dincolo de cordonul poliţiştilor. Erau solidari cu noi. Am stat aşa un timp, faţă în faţă. Apoi câteva femei au îndrăznit să treacă printre poliţişti şi să urce pe peronul clădirii. Au strigat mânioase spre geamul lui Curcă:
- Huo, comuniştilor! Jos cenzura! Libertatea presei!
Le-am aplaudat. Atunci ele s-au apropiat de noi, s-au aplecat şi ne-au pus la picioare pungi cu de-ale gurii.
- Bieţii de voi, n-aveţi ce mânca!
Articolele publicate de Viorel Ilişoi în ciclul Veste, poveste:
1, Lăsați copiii să fugă de-acasă!
2, O fleică de bancher
3, “Luceafărul”, probă atletică
4, Nenea Dumitru, nemuritorul
5. Tata mă aşteaptă zilnic în oglindă
6. Cel mai iubit poet din Botoşani
7. Forţa cuvântului scris
8. Moş Vasile şi ruşii
9. Cântă, zeiță, mania ce prinse poporul...
10. O poveste de Paşte
11. Celebrul anonim
12. Moartea lui Costică Vulpoi
13, Reporterul şi prepoziţia
14. Ce votări erau odată!
15. Limbajul politic
16. Să spunem poveşti!
17. Biletul de adio
18. Vacanţa fără sfârşit
19. O viziune narativă
20. Adânca subiectivitate a reporterului, că şi el e om
21. 21. Nu mai zgâriaţi brânza!
22. Moş Ion şi filmele porno
23. Jocul de-a moartea
24, Băieţi cu degetul în gură
25. Inundaţie la români
Citește pe Antena3.ro
