Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Documentul, un sul legat frumos cu şnur tricolor, e pe undeva pe-acasă, nici nu ştie exact unde. I-ar trebui ceva timp să-l găsească, dacă i s-ar lua cetăţenia de onoare, tot atât de surprinzător şi de fără motiv cum i s-a acordat, şi ar trebui să predea pergamentul, atestatul, cum i-o fi zicând.
Acum Titus e măi-măi, ca scos din cutie, gata să meargă la ambasadă, bun să şi rămână acolo. Costumul îi vine turnat, manşeta cămăşii iese de două degete de sub mânecă, batista e la locul ei în buzunarul de la piept, cravata e legată frumos şi strânsă exact cât trebuie, pantofii îneacă în luciul lor statura uşor adusă de spate a unui bărbat încă frumos la 65 de ani, după o raită nebună prin moarte şi după trei zile de mers cu trenul.
- Gata, bătrâne, zici că eşti decupat din revistele de modă pentru diplomaţi. Dacă te mai dau şi cu oleacă de parfum, te fac ăştia cetăţean de onoare.
Aşa ferchezuit, îmi vine să-l strâng în braţe ca pe un copil după ce l-ai echipat, la sfârşit îi legi căciuliţa sub bărbie şi îl trimiţi la şcoală. Titus e cel mai bătrân copil pe care îl cunosc. Cei mai mulţi amici ai mei au îmbătrânit prea devreme. Mă tem să nu mă ramolesc şi eu în floarea vârstei. Cu Titus, când nu doarme, îmi vine să-mi scot jucăriile de sub pat, din cele mai îndepărtate odăi ale memoriei.
Puf! puf! - oleacă de parfum. Fără îmbrăţişare, că nu suntem în „Brokeback Mountain”. El zâmbeşte forţat, o paranteză rozalie culcată pe faţa roşie. Tot nu s-a răcorit după duşul cu uncrop pe care i l-am administrat. Oare pentru i-am strecurat în suflet îndoiala, anume că decoraţia prietenului său Lennart n-ar însemna mare lucruĂ Sau pentru că i-am tras, din vorbe, câteva castane alunecoase lui Băsescu? - tot al său.
- Te-ai supărat?
- Da.
- Ei, atunci rămâi supărat. Ce să-ţi fac? Știi că am dreptate.
- Ai dreptate că preşedinţii noştri - toţi, nu numai Băsescu - au sfeclit-o de câteva ori cu decoraţiile. Sunt rateurile birocraţiei, nu ale lor. Dar asta nu scade cu nimic prestigiul unui ordin de stat. „Steaua României”, în cazul nostru.
- N-aveau voie s-o sfeclească. Au o cancelarie care se ocupă de asta, a Ordinelor, au oameni plătiţi să purice listele – cred că şi mulţi, şi cu salarii babane. Nu este permis să se strecoare pe listă, la grămadă, un nume de criminal, de torţionar sau de hoţ condamnat. Sau un neica nimeni, un nepot, o amantă, ce-o fi, aleşi pe ochi frumoşi, pe fuste scurte. Înseamnă că însăşi Preşedinţia nu dă doi bani pe decoraţiile astea. Zvârle cu ele în sus şi pe care pică, a lui să fie. Sunt vreo 50 de ordine şi decoraţii pe care le acordă Preşedintele României. Ce e şi mai rău e că de multe ori nici cei care primesc decoraţiile astea, pe merit, nu cred că ele ar însemna vreo mare şmecherie. Odată am vrut să fac un interviu cu Irina Loghin. Nu mi-a ieşit, că marea cântăreaţă a lui Peşte n-are diapazon pentru o discuţie inteligentă. S-a blocat când am întrebat-o de ce şi-a bătut joc de vocea ei frumoasă şi de folclor. Că şi-a cam băgat piciorul în el de foclor. Atât a dus-o mintea. Ia ascultă la mandea!
Iau poziţia lăutarului cu acordeonul pe burtă şi încep să cânt:
- Taranca-ta, taranca-ta! Do major, maestre! „De mă las de nicotină,/ Doctorul mi-a spus/ Că pământu-o să mă ţină/ Zece ani în plus.” Și aşa mai departe. Folclor autentic, nuĂ Crezi că aşa ceva l-ar face pe Dan Puric să elogieze geniul liric al poporului român?
- Mai degrabă nu.
- Păi vezi? Bun. Și o întreb eu pe doamna Rasdaq ce distincţie a primit de la Preşedinţie atunci, prin 2004. Nici nu ştia cum se cheamă, îţi dai seama? Dar s-o lăsăm pe madam Nicotină în pace, cu Fuego al ei cu tot.
- Recunosc, nu sunt un fan al acestui cuplu de comici vestiţi ai folcorului deviant.
- Atunci să-ţi zic de Johnny Răducanu.
- O, da!
- Povestea bătrânul odată, la televizor, cum l-a decorat Iliescu. „Ce decoraţie?”, întreabă moderatoarea. Nu mai ştia nici el cum se numea. „Dracu’ s-o ia! O chestie de aia de şi-o pun proştii în piept ca să se dea mari, ei fiind mici şi proşti”, zice maestrul, şugubăţ şi spurcat la gură cum îl ştii. „Poate Ordinul «Meritul Cultural»?” „Nu, că eu nu primesc ordine!” Și povesteşte mai departe cum l-a sunat într-o zi cineva de la Cotroceni şi l-a chemat să primească tinicheaua. Erau mai mulţi acolo, la Palat, actori, cântăreţi, scriitori. Vine unul cu o tavă cu decoraţii, altul cu o tavă cu fursecuri. Se plimbă nea Nelu pe la toţi, le agaţă chestia aia în piept, le strânge mâna, se pupă cu ei. Maestrul, cam sictirit. După ceremonie, când se trece la tava a doua, ia un fursec şi se apropie de Iliescu. Se apleacă şi-l întreabă: „Domnu’ preşedinte, zi-mi şi mie: ce e cu drăcia asta? Ce înseamnă?”. „Este un semn al respectului poporului român, care prin asta îţi recunoaşte valoarea”, zice Iliescu. „Zău? M-a umplut de respect. Nu mai bine se gândea poporul român să-mi mai pună ceva la pensie?” „E o recunoaştere simbolică.” „Adică nimic? Eu cu ce mă aleg din asta?”, insistă, tot mai dezamăgit, maestrul. „Uite, zice Iliescu, când ai să mori, la mormântul dumitale nişte soldaţi or să tragă salve de armă în aer.” „Atât?” „Atât.” „Ei, atunci mă cac pe salvele voastre!”
În sfârşit, Titus zâmbeşte.
– Gata. Hai să mergem. La 4 plecăm, nu?
Îmi iau rucascul, geanta foto, trepiedul şi ies. Dacă te iei după Titus, mai mult stai pe loc. Lasă-l să vină din urmă, şontâc-şontâc, pufăind din ţigară.
Maine şi Helmer sunt deja în parcare. Îi văd de la colţul barăcii. Doar ei. Ajung lângă dânşii la 4 fix. Le arăt secundarul cu limba pe doişpe călcând şi ei mă privesc oarecum surprinşi. Helmer îmi strânge mâna tare, bucuros.
– Eşti român şi punctual!
– Sunt român şi punctum!
– Ja, ja! – dă Helmer din cap.
Râde, ca şi cum ar fi înţeles ce am spus. Îmi pun şi eu un zâmbet politicos pe figură şi urc în dubiţă. Scot telefonul şi încep să butonez. Ce să veziĂ În poiana din pădure, fără pic de Internet, răzbate până la maşină, de undeva, poate de la recepţie, un semnal wireless, o undă firavă, cât să-mi înnegrească o liniuţă. Mă arunc în spaţiul virtual şi înot cu voluptate. Dar greu, ca prin clei.
Peste 10 minute ajunge şi Titus, semn că s-a grăbit cât a putut.
– Dar ceilalţi unde sunt?
– Mai întârzie 20 de minute.
Vom întârzia! Mă tem că o să ne facem de ruşine la ambasadă. Strâng telefonul cu putere, de ciudă, mă gândesc prosteşte cum ar fi să iasă Internetul din el, material, ca umplutura dintr-o gogoaşă.
Deodată, mâna mi se destinde singură, cât pe ce să scap telefonul.
– Titus! Titus!, strig. Ia vino-ncoa! Ei, nici chiar aşa, nu te grăbi!
– Ce-i? Ce-i?
– Uite ce-am găsit eu pe Internet. Astăzi, Eric Lennart Eriksson, prietenul tău, va primi Ordinul Naţional „Steaua României”. Ia ghici: cine, tot suedez, şi tot de la Steaua Speranţei, a primit aceeaşi Stea a României, în 2000?
– Nu ştiu.
– Pam-paaam! Domnul Erik Gunnar Eriksson!
– Cine e?
– E tac-su, bă!
(Va urma)
__________________________________________
Cântarea României, defăimarea Occidentului
episodul 1 - Ţara lui "Merge şi aşa"
episodul 2 - Cetăţean de onoare din întâmplare
episodul 3 - Occidentul, demn de mila noastră
episodul 4 - Sufletul mort al Vienei
episodul 5 - Şunca din seif
episodul 6 - Răzbunarea unui român sărac
episodul 7 - O, ce vacă minunată!
episodul 8 - Trenuri nemţeşti şi alte aroganţe
episodul 9 - Nişte provinciali
episodul 10 - Un vagon numit Europa
episodul 11 - Primire cu câine și sare
episodul 12 - Podișca lui Oprescu
episodul 13 - Occidentul l-a ucis pe Dumnezeu
episodul 14 - Suedia de sub gâscă
episodul 15 - Călare pe melc prin Stockholm
episodul 16 - Intraductibil: spartul în figuri
episodul 17 - Românii, nişte suedezi eşuaţi în latinitate
episodul 18 - Un apus în zorii zilei la Stockholm
episodul 19 - În căutarea modelului suedez
episodul 20 - România, țară fără perdea
episodul 21 - Patria și internetul
episodul 22 - Cu fundul pe reşou
episodul 23 - Pe la un 5 trecute fix
episodul 24 - La plăcinte, înainte!
episodul 25 - Filantropul, investitor strategic
episodul 26 - Laptele negru românesc
episodul 27- Tinichigeria Cotroceni
