Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
A fost doar o ceartă uşoară între ei, aşa cum se ceartă adolescenţii îndrăgostiţi, ploaie de vară, că să se iubească şi mai mult după aceea; ceva ce n-ar fi trebuit să lase urme. Şi-au spus cuvintele acelea care se topesc repede între îndrăgostiţi, imediat ce îşi întorc spatele, el a plecat zâmbind într-o parte, ea a plecat plângând în altă parte. După câţiva paşi, zâmbea şi ea.
Ştiau amândoi că nici nu se va însera bine şi unul dintre ei va suna. Mereu telefonul acela de împăcare: vreau să ne vedem încă o dată înainte de a ne despărţi de tot, zicea unul; pentru ultima dată! ‒ răsundea celălalt; hai! Se întâlneau şi atunci masca supărării cădea, când ajungeau la doi paşi unul de altul, iar ei, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, se luau în braţe şi se strângeau tare, tare, parcă să-şi lipească inimile.
Mereu se întâmpla la fel.
De data asta, lui îi încolţi în minte, pe loc, un plan. Aproape îi veni să sară în sus de încântare; îşi apăsă palma pe gură ca să nu-l vadă lumea râzând ca nebunul de unul singur pe stradă.
O luă la fugă şi nu se mai opri până la Doru la poartă, în cartierul de lângă cimitir, cu case ţărăneşti, lipit parcă forţat de oraş. N-avea prieten mai bun decît Doru. Era în curte, uda florile.
- Mai ai pastilele alea? - îi strigă nerăbdător, peste gard.
- Sunt vechi, ţi-am spus. Ce vrei să faci cu ele?
- Adu-le-ncoa şi-ţi spun.
Doru se întoarse cu un borcan de capsule colorate, medicamente de toate felurile, adunate în timp şi dosite sus, la grinda bucătăriei de vară. Dar puteai ascunde ceva de Doru?
Îi spuse ce voia să facă: aşa, aşa, aşa. Doru izbucni în râs:
- Eşti genial!
Se apucară amândoi de treabă. Goleau capsulele una câte una de praful lor şi le umpleau la loc cu făină. Apoi înfigeau jumătăţile una în alta. Nu se cunoştea că s-a umblat la ele, erau ca din farmacie.
- Scutură-le bine, să nu rămână medicament, că mă ia dracul!, îi spuse lui Doru. Cu aşa ceva nu-i de joacă!
Lucrau cu grijă. Medicamentul din capsule îl puneau într-o punguţă, să-l arunce la sfârşit în veceu. Încet, că nu-i grăbea nimeni. Până seara mai era destul. Când ajunseră la jumătatea borcanului, Doru spuse că ajunge atât.
- Ai o mână bună de pastile; şi m-am şi plictisit. E treabă migăloasă aici. Dacă le înghiţi pe toate astea, faci aluat în stomac, nu te mai ridici de pe veceu până luni.
Ieşiră în curte, sub cireş. Stăteau la umbră, beau bere direct din sticlă şi râdeau imaginându-şi ce va face ea când îl va vedea cum înghite o mână de pastile. Chiar în faţa ei! Ca din întâmplare, două-trei se vor desface, să se vadă că nu sunt goale. Ce va face atunci? Se va repezi să-i ia pastilele din mână? Îl va implora să se oprească? Va obţine de la ea orice promisiune. Orice! Poate va suna la Salvare? El se va preface că îi este rău, că-i vine să verse, făina din câteva capsule sparte între dinţi va face un fel de spumă la gură, pe urmă se va pune în genunchi, ţinându-se cu mâinile de burtă, se va zvîrcoli pe jos...
- E cea mai tare farsă, frate!
Seara se întâlniră la locul lor, lângă cimitir, unde plopii trăgeau o linie groasă între ei şi oraş. Ea alergă să-l prindă în braţe. Dar el se dădu un pas înapoi şi o respinse cu mâna. Îşi juca bine rolul. Îl ajuta şi berea.
- Tu nu mă mai iubeşti!
Aceea nu e iubire adevărată, îi spuse, să se certe mereu, din nimic, iar el fără iubirea ei mai bine moare, viaţa nu înseamnă nimic fără ea. Ea nu-l poate înţelege! Fata începu să plângă. El se bucura să vadă că suferă. Asta însemna că-l iubeşte. Avea nevoie mereu şi mereu de confirmarea asta. O duse pas cu pas, cuvânt cu cuvânt, o oră şi ceva, până în punctul acela de unde înţelegea şi ea că el nu mai poate trăi fără dânsa. Dar sunt a ta! Nu, nu eşti, crezi tu că eşti! Nu înţelegi! E nebun? Nebun să fie!
Scoase din buzunar o mână de capsule colorate şi le îndesă în gură. Înghiţea, înghiţea. Câteva îi rămaseră în gât şi i se făcu greaţă. Fata îi întinse sticla ei de apă, inconştient. Bău şi pastilele alunecară toate pe gât. De-acum ştia ce are de făcut. Se apucă cu mâinile de burtă şi încercă să vomite. O spumă cleioasă îi ieşi pe la colţurile gurii. Privea cu coada ochiului la iubita lui. Aşa speriată şi plângând, chiar părea un copil. Las-o să plângă, uneori merită. Pe urmă i se făcu milă de ea. Ce încerca el să-i arate? Căzu în genunchi. Apoi se întinse în iarbă şi începu să se zvârcolească. O văzu pe fată cum se prelinge moale la pământ, albă la faţă ca varul. Telefonul îi alunecă din mână. Aşa uşor leşină fetele? Vru să o strige, dar nu mai putea să deschidă gura. Pământul începu să se învârtă cu el. Privi speriat în jur.
Îl văzu pe Doru venind în goană, cu faţa schimonosită. Urla:
- Ai luat celelalte pastile! Doamne!
Apoi mai văzu doar cerul cum se strânge brusc şi cade ca o piatră peste el.
(Notă: Povestea acestei morţi stupide mi-a venit în minte auzind ştirea, repetată delirant, despre avionul de linie doborât de rebelii din Ucraina. Au murit 300 de oameni. Printre ei, şi studentul medicinist Andrei Anghel, care mergea la un congres anti-SIDA. O moarte absurdă, ca toate morţile care nu vin la timpul lor.)
_____________________________
Articolele publicate de Viorel Ilişoi în ciclul Veste, poveste:
1, Lăsați copiii să fugă de-acasă!
2, O fleică de bancher
3, “Luceafărul”, probă atletică
4, Nenea Dumitru, nemuritorul
5. Tata mă așteaptă zilnic în oglindă
6. Cel mai iubit poet din Botoşani
7. Forţa cuvântului scris
8. Moş Vasile şi ruşii
9. Cântă, zeiță, mania ce prinse poporul...
10. O poveste de Paşte
11. Celebrul anonim
12. Moartea lui Costică Vulpoi
13, Reporterul şi prepoziţia
14. Ce votări erau odată!
15. Limbajul politic
16. Să spunem poveşti!
17. Biletul de adio
18. Vacanţa fără sfârşit
19. O viziune narativă
20. Adânca subiectivitate a reporterului, că şi el e om
21. 21. Nu mai zgâriaţi brânza!
22. Moş Ion şi filmele porno
Citește pe Antena3.ro
